Farse judiciare
Procesele dictatorilor au devenit un fel de spectacol plicticos care nu îi amuză pe spectatori şi nu satisfac victimele. Cînd venea vorba despre Hitler, Churchill voia o execuţie sumară: "Orice proces s-ar transforma într-o farsă" - zicea el. Avea dreptate. Procesul lui Saddam Hussein contribuie desigur la micşorarea staturii acuzatului şi a clicii lui: atotputernicii de ieri sînt reduşi la dimensiunea de oameni ceva mai răi decît alţii, dar nici acuzatorii nu izbutesc să colecteze mînia în numele căreia aceste procese au fost iniţiate. Arhivele procesului conţin 1.200.000 de pagini: 50.000 de transcrieri, 1.250 de probe, fotografii, hărţi, documente cu ştampila "oficial", "secret de apărare", 200 de înregistrări video, 2.256 de mărturii scrise. Au fost audiaţi 340 de martori: 296 ai acuzării şi 44 de partea acuzatului. Nu s-a dovedit nimic. Legitimitatea curţii este pusă sub semnul îndoielii, aceeaşi tactică este adoptată şi de Slobodan Miloşevici. De patru ani, în fiecare zi a procesului, acuzatul se instalează în boxă, un soldat îi toarnă puţină apă în pahar şi verifică din obişnuinţă perechea de cătuşe agăţată de centură. Slobodan Miloşevici îşi pune căştile: dezbaterile se duc simultan în engleză, franceză, bosno-croato-sîrbă, aprodul anunţă intrarea judecătorilor, Slobodan Miloşevici se ridică în picioare şi şedinţa poate începe. Aşa cum observa Stéphanie Maupas în Le Monde (12-13 februarie 2006), "acest proces-fluviu se supune aceluiaşi ceremonial, repetat la nesfîrşit, dă penibila senzaţie a imobilităţii". Miloşevici nu se poartă altfel decît la congresele partidului unde şi-a trăit viaţa: în formularea întrebării e cuprins şi răspunsul aşteptat, nu renunţă chiar cînd e întrerupt, revine pînă cînd îi extenuează pe toţi: pe judecători, pe martori, pe ascultători şi, dacă răspunsul nu e cel aşteptat, afirmă mînios că procesul e plătit de cei "care au pus la cale crimele împotriva ţării mele şi a poporului său şi sînteţi plătiţi pentru asta". Între timp s-a aflat că lui Miloşevici nu-i place să se scoale devreme, că vorbeşte două limbi străine şi că a promis că nu o să se sinucidă. Declaraţia a apărut cînd presa a evocat acest precedent familial. Dacă nu se sinucide, dacă tribunalul nu are cum să pronunţe condamnarea la moarte, el va trăi pînă la adînci bătrîneţi, evocînd momentele cînd era o vedetă: a politicii, a războiului, a justiţiei. (M. B.)
