Fără America
Adevărul simplu e că fără umbrela de securitate americană nu știm cum ar fi arătat Europa. Nu știm cum ar fi arătat azi nici istoria ultimilor 80 ani, cea mai lungă perioadă de prosperitate și pace relativă din istoria complicată a continentului.
Statele Unite și-au asumat reconstrucția Europei de Vest, au militat activ pentru întoarcerea Estului la democrație și au sprijinit refacerea economică post-comunism. Cred că e un pic naiv să vorbim despre altruism. Evident că Statele Unite au urmărit o agendă proprie. Dar putem vorbi despre o relație reușită cînd, într-un parteneriat, toți participanții au ceva de cîștigat.
Ar fi putut acest parteneriat arăta mai bine? Poate. Dar la fel cum nu știm cum ar fi arătat lucrurile cu o Americă total dezinteresată de continentul european, nu știm nici cum ar fi arătat o lume în care europenii ar fi acționat ca un actor internațional perfect autonom și stăpîn pe propriile decizii. Ce știm sigur e că ar fi costat al naibii de mult. Bani care, în liniștea și serenitatea de sub amintita umbrelă, statele europene nu i-au prea cheltuit pînă acum. Au fost însă cheltuiți însă de contribuabilul american care, spre oroarea politicianului generic european, se mai întreabă uneori dacă nu cumva puteau fi folosiți pentru altceva. Există un cuvînt în idiș care definește foarte bine misecuvinismul european: chutzpah. Sau, ca să folosesc o expresie făcută celebră de Boris Johnson, europenii cred că e posibil, în același timp, să ai o prăjitură, dar să o și mănînci.
E vorba despre același politician european care a simțit, așa, un mic fior pe șira spinării atunci cînd, în urmă cu mai bine de un deceniu, președintele Obama anunța pivotul spre Asia. Comentariile ușor ofensate și ironice de la vremea respectivă ascundeau de fapt descumpănirea europenilor în fața unei priorități de politică externă americană care îi făcea mai puțin importanți în ochii Washington-ului. Au trecut 12 ani de atunci și Europa e tot descumpănită. E adevărat, pusă în fața agresiunii rusești, învață să cheltuiască pentru propria securitate. Dar mult sub nevoile reale și categoric prea puțin pentru a putea susține orgolii supradimensionate cum este cel al președintelui Franței, Emmanuel Macron.
Proaspăt întors dintr-o vizită în China, lăsînd în urmă imagini care aduc tulburător de mult cu vizita lui de Gaulle la București din mai ’68, Macron a declarat că Europa nu ar trebui să se lase atrasă într-o confruntare cu China plecînd de la problema Taiwanului. „Cel mai rău lucru”, spune președintele Franței, „ar fi să ne gîndim că noi, europenii, ar trebui să îi urmăm pe alţii” în chestiunea Taiwanului „şi să ne adaptăm la ritmul american şi la suprareacţia chineză”.
Macron a continuat argumentînd, din nou, pentru așa-numita autonomie strategică europeană. Apărătorii săi au explicat ulterior că nu e vorba despre alegerea unui drum diferit de al Statelor Unite, ci doar de întărirea Europei astfel încît, în marele meci geopolitic mondial, Occidentul să poată prezenta o echipă și mai puternică. Însă răul fusese deja făcut: declarațiile șefului statului francez au fost calificate în Congresul american drept „naive”, „jenante” sau de-a dreptul „rușinoase”. În privința Chinei, cele două partide americane au poziții relativ asemănătoare și e de presupus că nicăieri fanteziile strategice ale aliatului european nu au fost bine primite. Casa Albă a fost nevoită să intervină pentru a mai scădea temperatura schimbului de replici. „Statele Unite și Franța au o colaborare excelentă și se coordonează îndeaproape în chestiuni de securitate care privesc Ucraina, zona indo-pacifică, Sahel și în alte părți. Facem eforturi pentru a rezolva nevoile ambelor părți”, a spus John Kirby, purtător de cuvînt al Consiliului Național de Securitate de la Washington.
Prezumția de la care pleacă mulți dintre criticii președintelui francez este că avem de-a face cu o tentativă de fraudă. Macron ar vrea ca America să garanteze securitatea europeană în continuare, în timp ce europenii sînt liberi să își aleagă ce parte a deal-ului vor să respecte.
Adevărul simplu e că – am văzut-o de la Obama încoace – americanii au obosit de mofturile europene, iar un nou Donald Trump la Casa Albă ar putea chiar să împlinească o parte din dorințele Europei. Ar putea să nu mai plătească, ar putea renunțe la NATO, ar putea să decidă soarta Europei pe colțul unei mese la care a luat loc și Vladimir Putin. Lăsați să se descurce singuri cu China, americanii ar putea, de ce nu, să decidă că nu sînt suficiente resurse și pentru Pacific, și pentru bătrînul continent.
În fapt, America nu vrea o Europă slabă, așa cum sugerează președintele Franței și martorii săi. Din contra chiar. Americanii au nevoie ca Europa să fie puternică. E diferența dintre un pacient și un medic. Unul are nevoie de atenție, celălalt o poate acorda.
Dar puterea nu se măsoară în declarații și proiecții, ci în resurse și hotărîre. Cel puțin în 2023, lucrurile astea sînt de găsit la Washington. Azi, Europa prosperității și păcii nu e posibilă fără America. Invers e discutabil. Și în timp ce ne gîndim la asta putem calcula cîte divizii are Papa. Pardon, Europa!
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
