Extremismul global

Ştirile despre manifestările organizaţiilor extremiste - de la congrese şi victorii electorale parţiale, la bătăi pe stradă şi străini ucişi - apar regulat în presă, fără să mai trezească mari indignări. Extremismul a devenit o componentă "naturală" a peisajului politic şi se presupune că instituţiile democratice sînt destul de puternice pentru a stopa transformarea lui dintr-o primejdie într-o ameninţare. Criza economică favorizează înăsprirea legislaţiei anti-imigraţie şi tot mai multe guverne occidentale identifică imigraţia cu delincvenţa, ceea ce la nivelul străzii stimulează violenţa. Revista Der Spiegel povesteşte cum nici o societate de asigurări n-a vrut să-l asigure contra incendiului pe proprietarul turc al unui birt unde el vindea kebab: s-au invocat "riscurile construcţiei". "Aceste Ťriscuri ale construcţiei» afectează acum chiar fundaţia unei societăţi în care extremismul formaţiunilor de extremă dreaptă a devenit norma" - continuă articolul, detaliind dimensiunile fenomenului: "Poliţia poate dovedi cu acte că în luna martie au fost în total 1311 delicte rasiste şi extremiste, mai mult cu 458 decît în aceeaşi lună a anului trecut". Tinerii nemulţumiţi de societate, hotărîţi să-şi facă dreptate singuri nu mai arborează însemne naziste şi nu mai folosesc salutul hitlerist. Noile grupuri de extremişti sînt identificate de poliţie ca "naţionalişti anarhişti": opţiunile lor politice se exprimă prin atacuri violente împotriva poliţiştilor şi a unor politicieni consideraţi excesiv de toleranţi. Toate acestea pe fondul încercărilor - nu arareori izbutite - de transformare a mişcărilor de extremă dreaptă în reprezentant autentic al cetăţenilor obişnuiţi, tot mai revoltaţi de felul cum clasa politică îşi urmăreşte doar propriile interese. Frica unora şi indiferenţa altora favorizează răspîndirea unei stări de spirit care îi face pe extremişti socialmente acceptabili. În timp ce în Germania, coaliţia între creştin-democraţi şi social-democraţi reuşeşte cu greu să-şi mascheze diferenţele şi să-şi ascundă conflictele, paralizînd capacitatea de decizie, oamenii sînt nemulţumiţi: fie pentru că nu intervin destule schimbări, fie pentru că se schimbă prea mult; ei găsesc că băieţii aceştia hotărîţi şi uniţi ar putea reprezenta soluţia. Renunţarea la însemnele naziste vizibile îi scoate din zona conştiinţei vinovate a Germaniei: tinerii care îi bat pe turci nu se prezintă ca o revenire la un trecut criminal, ci ca proiecţie a unui viitor curat. "Capetele rase" din Rusia nu se tem de eticheta neo-nazistă: ea reprezintă un protest împotriva ordinii constituite, de la Lenin pînă în zilele noastre, ordine care a învins nazismul cu preţul a zeci de milioane de vieţi omeneşti. Neo-naziştii îi atacă pe cetăţenii cu un facies ne-slav (caucazieni, asiatici), desenează zvastici pe pereţi, vandalizează cimitire evreieşti şi sinagogi. Prin Internet stabilesc legături cu grupurile similare din Statele Unite, Germania şi Serbia. Procuratura rusă a declarat, după multe ezitări, că este pregătită să-i acuze pe membrii unui grup de cele 20 de crime rasiale comise şi 12 tentative de crime. Pînă acum nu accepta decît acuzaţia de huliganism. Deşi oficialii ruşi se prefac că nu înţeleg ce poate genera această explozie a xenofobiei, e greu ca ea să nu fie pusă în legătură cu impunitatea tacită acordată expediţiilor de pedeapsă ale militarilor ruşi în Cecenia şi Inguşetia. Europa democratică se preface că nu are a se teme de popularitatea dobîndită de ideile extremismului, atîta timp cît le pedepseşte acţiunile. Dar ideile extremismului pătrund în discursul oficial în goană după voturi. Conducerile autoritare folosesc extremismul în ambele sensuri: pentru înlăturarea indezirabililor, pe de o parte, şi afirmînd, pe de altă parte, că doar structurile de forţă, nesupuse transparenţei, pot acţiona eficient împotriva violenţei. După ce ziarista Anna Politkovskaia a scris despre riscurile ca brutalitatea îndreptată împotriva celor consideraţi străini să se întoarcă împotriva "a lor noştri", a fost ea însăşi ucisă. Avea dreptate.