Explozia de luni

Cu o anume regularitate, Coreea de Nord declanşează un act de sfidare a cancelariilor şi popoarelor: singur împotriva tuturor, conducătorul nord-coreean Kim Jong-Il anunţă că el există, că nu stă cu braţele încrucişate şi că ştie cum să se facă luat în seamă de cei mari care contează. Luni, Coreea de Nord a detonat un dispozitiv atomic cu o magnitudine egală cu cea a bombei americane de la Nagasaki. Scopul: "în apărarea naţiunii, a ţării şi a socialismului". Nici una dintre acestea nu fusese atacată sau nu fusese în primejdia de a fi atacată şi chiar includerea Coreei de Nord pe convenţionala "axă a răului" nu a fost reluată de preşedintele Obama. "Coreea de Nord reprezintă un exemplu clasic de dileme implicate în rezolvarea problemelor cu un stat al cărui comportament este în mod previzibil imprevizibil. Regula de bază în discuţiile cu asemenea state e că nu există nici o regulă. Dar de o importanţă majoră este puterea lor. În 2002, Libia a putut fi convinsă să renunţe la programul secret de înarmare nucleară pentru că era slabă şi expusă. Conform Institutului Internaţional de Studii Strategice, armata Coreei de Nord numără acum un milion de oameni, peste 4000 de tancuri şi aproximativ 18.000 de piese de artilerie. Toate acestea nu se află la mare distanţă de Seul, capitala Coreei de Sud" (Paul Reynolds, BBC, 14 aprilie 2008). Acţiunea de luni a provocat reacţii de protest unanime, chiar Rusia şi China " care de obicei recomandă moderaţie cînd vine vorba despre Coreea de Nord " şi-au exprimat "opoziţia hotărîtă". Majoritatea comentatorilor sînt de părere că testul a fost făcut pentru opinia publică internă: recentele zvonuri despre sănătatea precară a liderului pun sub semnul întrebării succesiunea, şi anumite mişcări în conducere ale unor fii şi cumnaţi par să confirme tulburări ierarhice. Blindat de teste nucleare, chiar dacă poporul său suferă din cauza absenţei alimentelor de bază şi electricităţii, orice om bolnav devine ceva mai sănătos. Există un punct de vedere conform căruia gesticulaţia atomică a Coreei de Nord este pură butaforie, că ţara nu are capacitatea de a ataca sau de a face vreun rău vecinilor sau unor puteri mai îndepărtate. Acesta însă este cazul cînd tocmai slăbiciunea devine argumentul de forţă. Testul ratat din urmă cu cîţiva ani tocmai asta dovedea: pericolul e foarte mare cînd oameni nesiguri pe ei şi pe produsul lor comandă acţiunea unor dispozitive cu potenţial ucigaş sigur. Atunci racheta cu încărcătură atomică a căzut în mare. Se putea întîmpla să fie un centru populat, să se declanşeze o alarmă atomică ale cărei consecinţe ar fi dificil de evaluat. Este cert că liderul nord-coreean, conducătorul unei ţări fără prieteni, doreşte să intre direct în clubul celor mari, să se impună în tratative la care, în mod normal, nu l-ar invita nimeni şi să obţină avantaje economice de pe urma unor concesii reale sau ipotetice. Rezoluţia Consiliului de Securitate e formulată în termeni destul de hotărîţi pentru a-i demonstra lui Kim Jong-Il că nu are aliaţi, nici făţişi, nici ascunşi. Dar este suficient? Într-o lume atît de agitată de lupta împotriva superputerilor (reale sau în devenire), se dovedeşte că o ţară practic fără nici o putere poate încerca să-şi impună propriii termeni şi poziţia de forţă de pe care să continue discuţiile. Conform doctrinei internaţionale în funcţiune, în treburile ei interne nu se poate amesteca nimeni şi orice încercare de clătinare a poziţiilor liderului ar stîrni valuri de indignare. Nimeni nu ştie la ce se gîndesc şi ce intenţionează oamenii, supuşii lui Kim Jong-Il, reduşi la condiţia lor elementară de consumatori ai unui strict necesar, măsurat cu parcimonie. Nimeni nu ştie de ce are într-adevăr nevoie ţara asta, naţiunea asta, socialismul ăsta fără pîine, dar cu arme atomice.