Europenii divorţează de UE
Scriu acest text la cîteva ore după ce Irlanda a respins, prin referendum, Tratatul de la Lisabona. După eşecul din mai şi iunie 2005 al fostului Tratat constituţional, elita politică europeană nu a înţeles nimic. A perseverat într-un proiect al Uniunii Europene pe care îl pricepe doar ea - deşi, am şi în privinţa asta unele îndoieli -, fără să-i pese cîtuşi de puţin de europeni. Tratatul de la Lisabona mărturiseşte aceleaşi fundamente ca şi respinsul Tratat constituţional. Doar că e mai scurt, alineatele sînt rearanjate şi colţurile rotunjite. În sinea lor, politicienii ştiau că, dacă pun Tratatul de la Lisabona în faţa poporului, eşecul e garantat. Şi atunci, pe tăcute, au lucrat la adevărata diferenţă dintre Tratatul constituţional - respins de francezi şi olandezi - şi Tratatul de la Lisabona. O şmecherie ieftină, profund nedemocratică şi total ne-europeană: ratificarea urma să se facă numai în Parlamente. Se ocoleau tocmai europenii pentru care, zice-se, se construieşte această Uniune. Tratatul de la Lisabona era, de fapt, un deal între ei, cu privire la noi. Ni se făcea un bine pe care noi nu-l putem pricepe. Liderii europeni ne păcăleau oleacă, invocînd principiile democraţiei reprezentative. Dar asta nu e grav. Politicieni care îşi induc în erori controlate electoratele se mai văd prin democraţii. Ceea ce e grav însă e că fac asta pentru că ştiu că proiectele lor nu strîng adeziunea cetăţenilor. Şi totuşi, le continuă! Numai că Irlanda, una dintre cele mai robuste democraţii din lume, este obligată de propria-i Constituţie şi de un număr de decizii ale instanţei supreme să deducă referendumului orice act privind construcţia europeană la care Irlanda, ca stat membru, este parte. Aşadar, Tratatul de la Lisabona, adoptat glorios, cu majorităţi uriaşe, în Parlamentele naţionale, a trebuit supus unui singur referendum. Unul singur, în loc de 27, aşa cum ar fi normal. Şi nu a trecut nici de acela, deşi irlandezii sînt unul dintre popoarele cele mai proeuropene de pe cuprinsul Uniunii. În continuare, în rafală, Parlamentele îl votează en fanfare. Aşa cum spuneam, eşecurile din vara lui 2005 nu au spus nimic politicienilor europeni. Nici prezenţa din ce în ce mai redusă a oamenilor la euro-alegeri. Nici sondajele care arată constant, de cîţiva ani buni, sentimentul de înstrăinare a europenilor faţă de birocraţia bruxelleză. Cum au reacţionat liderii mai mici sau mai mari ai Uniunii, la aceste semnale? Au făcut seminarii, conferinţe, au dat declaraţii îngrijorate, au spus că trebuie făcut ceva. Şi ce au făcut? Singurul lucru de care sînt în stare: au înfiinţat birocraţii cu bugete rigide şi generoase, populate de funcţionari anodini, menite să facă Uniunea simpatică europenilor. Rezultatul e nul. Cu bugetele cheltuite, fireşte. Pur şi simplu, liderii europeni nu pot reacţiona altfel în faţa deficitului tot mai acut de democraţie din cadrul Uniunii decît dezvoltînd birocraţia. Nici acordarea de puteri sporite Parlamentului European nu e o soluţie. Parlamentarii europeni - cei mai mulţi fiind nişte anonimi recrutaţi dintre politicienii de categorii secunde din ţările lor - sînt ei înşişi parazitaţi de toate relele care fac din Uniune un corp greoi, ineficient, bugetofag şi, în orice caz, nereprezentativ. Imediat după anunţarea rezultatului referendumului irlandez, am notat trei categorii de poziţii. Prima, cea hiper-optimistă, care spunea că referendumul acesta nu înseamnă nimic, trebuie să mergem înainte ca şi cum nu ar fi existat, să ratificăm mai departe Tratatul. Referendumul irlandez e un accident pe care vedem noi cum îl reparăm mai încolo. A doua poziţie este cea a pesimiştilor. Tratatul a murit! Nu mai e nimic de făcut, decît să ne întoarcem la masa de lucru şi să gîndim altceva. Să gîndim o Uniune bazată pe cu totul alte principii, care să funcţioneze cu totul altfel. A treia poziţie, cam dezorientată, zice: "staţi puţin, să nu ne grăbim, să găsim o soluţie!" O primă observaţie: exact aşa s-a reacţionat şi în 2005, după referendumurile francez şi olandez. Şi atunci voci luxemburgheze şi belgiene, dar şi germane apelau la Europa să facă uitată respingerea şi să meargă mai departe. Această inconştienţă mă sperie, pur şi simplu! Personal, sînt de părerea pesimiştilor. Dacă această Uniune înseamnă ceva, atunci înseamnă tocmai un imens spaţiu al democraţiei şi libertăţii. Nu se poate construi nimic esenţial fără acordul popular. Dacă nu obţii direct această aprobare, atunci fie proiectul e prost, fie politicienii care îl susţin nu sînt în stare să performeze. Votul irlandez opreşte Tratatul de la Lisabona şi procedural (cum poţi implementa acest tratat în doar 26 de ţări, acceptînd că ratificarea va merge cu succes înainte?) şi moral (unicitatea referendumului irlandez îl face să fie mai mult decît o simplă consultare populară într-un colţ al Europei). Liderii europeni trebuie să ofere altceva. Drama este că liderii europeni nu pot, intelectualmente, furniza altceva decît ceea ce vedem. Şi trebuie accentuat acest fapt pentru că e vorba despre carierele lor politice. Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy consideră Tratatul de la Lisabona ca fiind o mare victorie politică a lor, ca lideri europeni. Nu vor accepta moartea sa, nu vor accepta uşor evidenţa: deşi au învins în negocierile politice cu omologii lor din UE, nu i-au putut convinge pe europeni. Neputinţa de a ieşi din "cutia cu soluţii" tip UE, dublată de orgoliul acestor doi lei politici care nu acceptă aşa uşor că cea mai strălucitoare piatră de pe coroana lor politică este un fals, va pune Europa în faţa unor probleme şi mai mari. Divorţul dintre Uniunea Europeană şi cetăţenii europeni abia începe!
