"Europa liberă" a mea

Pe la 16 ani, am scris mamei mele un bilet în care îi spuneam că emigrez şi am plecat de-acasă. M-am dus în gară. Planul meu era să aştept trenul care mergea la Viena, să mă pitesc în tavanul dublu de deasupra toaletei şi să apar de acolo în gara austriacă. Trenul a venit. A stat în gară vreo 4 minute. Nu am avut curajul să mă urc. Trenul a plecat spre Viena, iar eu m-am întors acasă. Lipsisem, cu totul, vreo 3 ore. Acesta a fost primul meu sfert de pas spre un vis de libertate. Îl făcusem pentru că îmi plăcea la nebunie radio "Europa liberă". Iar gîndul meu era ca, odată ajuns în lumea liberă, să mă prezint la postul de radio şi să solicit să fiu angajat acolo. Visam, la 16 ani, să fiu redactor la "Europa liberă". Documentarul despre "Europa liberă" (Cold Waves de Alexandru Solomon, coproducţie România-Germania-Luxemburg, 2007), m-a pus într-o stare de revoltă ciudată. Clişeul madlenei proustiene se verifică mereu. A fost de-ajuns să reaud pentru cîteva secunde sunetul de ultra-scurte al postului de radio "Europa liberă" şi o întreagă lume s-a redeşteptat în mine. După şuieratul prelungit al reglajului fin, scurte ezitări ale cursorului pe scala aparatului, se obţinea audiţia cea mai bună posibil. Apoi, plonjam în vocile acelea, plonjam în adevăr. Nu era puţin. De fapt, era totul în acea lume a minciunii faraonice, a frigului şi întunericului în care mi-era dat să trăiesc. La început, am fost năpădit de amintiri. Sunetul de ultra-scurte al postului de radio "Europa liberă", cu fîşîiala ascuţită şi pocniturile scurte, a fost fundalul sonor al copilăriei şi adolescenţei mele. Şi, îmi dau seama abia acum, prima mea lecţie despre adevăr. La mine în casă, "Europa liberă" se asculta continuu. Nu îmi amintesc să fi văzut prin casă Scînteia - tata aducea doar România literară şi Săptămîna, urmărind cu pasiune forma literară a bătăliei dintre "buni" şi "răi". De mic mi-a spus că Manolescu e bun şi Barbu e rău. Timpul petrecut la televizorul care livra 3 ore pe zi un singur program plin de ode pentru Ceauşescu era minimal. Limba bulgară îmi era complet incomprehensibilă. Pe la 15-16 ani (asta era la jumătatea anilor ’80), am început să pricep ce se întîmplă ţării mele. Şi tot pe atunci am început să am o nouă serie de idoli. Mai presus de fotbalişti, actori şi cîntăreţe, stardom-ul era ocupat de posesorii acelor voci, oameni ale căror feţe nu le ştiam: Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu (era preferatul absolut al inginerului Stere, prietenul tatălui meu, cu care ascultam "Europa liberă" aproape în fiecare seară, într-un fel de strînsă comuniune, posibilă numai sub dictaturi), Ion Ioanid, Max Bănuş, Ioana Măgură-Bernard şi, bineînţeles, Monica Lovinescu şi Virgil Iernuca. Vocile lor pe ultra-scurte fac parte din compoziţia alchimică a Paradisului meu. Atunci, în copilărie, am fost fericit cum nu voi mai fi niciodată. Atunci eram invulnerabil, atunci eram puternic. Vorbele lor intrau, cumva, în compoziţia acelui mediu în care nimic nu mi se putea întîmpla. Vorbele lor erau zidurile inexpugnabile ce mă protejau de urgia mutilantă a unei istorii care mărşăluia în cadenţă sinistră pe străzile desfundate şi pustii ale ţării mele. Auzindu-i, simţeam un confort. Aveam repere. Aveam acces la adevăr. Ştiam. Datorită lor, ştiam. Am amintirea clară a acelei înregistrări de pe străzile Timişoarei, din 16 sau 17 decembrie 1989. Revoluţia din 1989 - cel mai înălţător moment de istorie colectivă pe care l-am trăit eu - a ajuns la mine tot cu "Europa liberă". Am ascultat înfiorat acea înregistrare în care se auzeau bărbaţi şi femei protestînd, oameni pe care îi recunoşteam instinctiv ca fiind "de-ai noştri" şi, deodată, răpăitul rece al mitralierelor de diverse calibre. Apoi, vaiete, urlete înspăimîntate şi, din nou lung, exasperant de lung, sunetul mitraliat al morţii. A doua zi, Bucureştiul era în stradă. Erau ciudat de liniştite serile cu "Europa liberă". Aveam sentimentul că prin simpla sa prezenţă, acest post de radio ne salvează. Eroii mei erau deja Doina Cornea, Paul Goma, Mircea Dinescu, muncitorul Vasile Paraschiv, dar şi Vaclav Havel şi Lech Walesa. Postul de radio îmi spunea că ei există. Astfel, postul de radio mă liniştea. Nu îmi amintesc dacă discutam cu prietenii la şcoală ceea ce auzeam la "Europa liberă". Mai degrabă, nu. "Europa liberă" era ceva de consum intim, căci adevărul nu are loc decît în spaţiul maximei încrederi. Experienţa ascultătorului de "Europa liberă" mi-a dat o lecţie adîncă: adevărul e fragil, el se iţeşte doar în lumea solară a libertăţii şi se ofileşte imediat, la cea mai mică adiere rece a totalitarismului. Dar aşa fragil cum e, are proprietatea de a fi irepresibil, imprescriptibil şi incasabil. Am gustat pentru prima dată farmecul straniu, dar irezistibil, al adevărului de la "Europa liberă". Acuma ştiu că vorba liberă, chiar dacă şoptită, dărîmă puterile cele mai militarizate şi represive. Experienţa "Europa liberă" m-a marcat, îmi dau seama acum, pentru toată viaţa. Altfel, de unde emoţia acută pe care o simt auzind vocile acelea în filmul dlui Solomon? Pentru mine, acele voci nu vin de departe, din alt timp, ci din mine însumi, acolo unde s-au impregnat pentru totdeauna. Din starea aceasta de privilegiată introspecţie, mă trezeau scurte reprize de greaţă. În film, vorbesc şi dnii Burtică, Merce, Pleşiţă. Vorbele lor sînt mizerabile, gurile lor sînt otrăvite, minciuna şi oroarea dănţuiesc extatic. Mi-e greaţă de prezent şi mi-e dor de trecut. Printre altele, şi pentru că prezentul nu mai are eroii pe care îi avea trecutul. Revolta ciudată despre care pomeneam la început vine tocmai de aici: mi-e dor de acele vremuri de dictatură, fără să le regret, însă, nici o secundă, şi mi-e scîrbă de aceste vremuri libere, pe care le ador, le trăiesc frenetic şi nu le-aş schimba pentru nimic în lume.