Europa faţă cu Rusia
De multă vreme, Uniunea Europeană are o voce moale în privinţa celor mai serioase provocări la adresa securităţii globale. Mai grav, tonul anemic se menţine şi cînd e vorba despre ameninţări la adresa securităţii Europei înseşi. Politica externă şi de securitate a UE se articulează greu, iar mult aşteptata politică unică a Europei în această materie este, mai degrabă, un deziderat îndepărtat, decît o realitate strategică. Putem lesne înţelege de ce. În cadrul Uniunii Europene există cîteva mari puteri, sensibil egale ca pondere strategică şi militară, iar interesele naţionale de securitate ale acestora nu se armonizează atît de uşor. Observatorii lucizi ai procesului de integrare europeană au anticipat pe bună dreptate că în domeniul securităţii numitorul comun va fi foarte greu de atins şi, chiar dacă va fi atins, va fi atît de mic încît vocea UE în problemele securităţii globale se va limita la enunţarea unor principii generale şi va fi dominată de o prudenţă excesivă pentru a nu compromite chiar şi minimul agreat. Problema care apare imediat este lesne de anticipat. În faţa unor provocări extrem de dure, precum islamismul radical ori expansionismul rus, poziţia UE va fi ineficientă. Probabil că această slăbiciune se vede cel mai bine cînd evenimentele devin arzătoare chiar pentru securitatea Europei. Iar Rusia " va trebui să admitem cu tristeţe " nu este deloc un partener al proiectului unei securităţi continentale bazate pe democraţie, pe rigorile statului de drept, pe principiile dreptului internaţional. A fost criza repetată a gazelor. A fost, apoi, invazia teritoriului georgian. Rămîne, în continuare, prezenţa militară rusă pe teritoriile naţionale ale altor ţări. În fine, agresivitatea politică a Kremlinului la adresa celor mai mulţi dintre vecinii europeni este, de asemenea, o constantă care face parte din peisajul obişnuit. Motivele pentru care Rusia are acest comportament contează mai puţin pentru abordarea pe care vreau să o sugerez acum. Rusia rămîne Rusia. Mă interesează, în acest scurt text, motivele pentru care Europa nu este capabilă să reacţioneze la crizele induse de Rusia în temeiul principiilor pe baza cărora s-a constituit şi pe care asumă programatic să le apere. Se citează cel mai adesea dependenţa Europei de resursele ruseşti. Se adaugă imediat implicarea, la vedere ori mai discret, a capitalului rusesc în mari companii europene. Tot despre bani vorbesc şi observatorii atenţi care nu ezită să evoce interesele economice directe, personale, ale anumitor lideri europeni " cazul Gerhard Schroeder fiind cel mai evident. Analiştii mai subtili amintesc şi anti-americanismul unor ţări influente de pe "bătrînul continent". În fine, nu e de neglijat şi o anume teamă pe care europenii de astăzi o resimt cînd privesc în ochii, uneori crînceni, ai Rusiei. Toate acestea sînt, la un loc, perfect adevărate. Sînt ingredintele care, în dozaje diferite de la ţară la ţară, produc o îngăduinţă poate excesivă faţă de Rusia. Însă am impresia că mai există un element greu în toată această chimie politică. Există printre mulţi europeni o admiraţie enormă pentru Rusia, care compune chiar un tip de snobism european. Rusia este, pe bună dreptate, admirată pentru minunatul Sankt Petersburg, pentru Dostoievski şi Tolstoi, pentru Ceaikovski şi pentru Şostakovici, pentru şcoala supremă de balet şi pentru Sviatoslav Richter, pentru teatrul rus şi pentru cinematograful de la Eisenstein încoace. O mare cultură, fără nici o îndoială! Rusia mai este admirată şi pentru întinderea ei " fascinaţia depărtărilor siberiene îl încearcă pe orice european înghesuit în oraşul său aglomerat. Mai există şi mitul "sufletului slav", un fel de infinit profund în care sentimentul are intensitate supraumană şi vibraţie cosmică. Pentru europenii ceva mai antrenaţi spiritualiceşte există şi ortodoxia rusă, masivă şi subtilă, în acelaşi timp. În fine, Rusia este o realitate care pare multora a fi sondabilă, mai degrabă cu poezia şi muzica, decît cu rigorile civilizaţiei obişnuite. Cuiva prins în această admiraţie i se pare firesc să admită un excepţionalism rusesc. De ce, adică, să judecăm Rusia, ca actor major pe scena relaţiilor internaţionale, după aceleaşi criterii cu care judecăm America ori Marea Britanie ori Israelul? Nu vedem că Rusia e altceva? Prin urmare, ideea că America e îndreptăţită la o sferă de influenţă în cel mai realpolitik sens cu putinţă e inacceptabilă, la fel ca şi ideea că Israelul ocupă teritorii în jur, din evidente raţiuni de securitate. Dar ideea unei sfere de influenţă ruseşti sau a unei ocupaţii ruseşti nu e la fel de revoltătoare. O Rusie care domină dincolo de graniţele ei este ceva ce ar putea îngrijora, dar se poate discuta. Atitudinea marilor puteri europene faţă de îngrijorările Poloniei ori ale ţărilor baltice este, adesea, stupefiantă. Solidaritatea UE nu mai este un principiu de bază cînd vine vorba despre Rusia.
