Europa, de Sînziene

Consiliul European, care a avut loc la Bruxelles pe 23-24 iunie, a consacrat o Europă echilibrată, cu un suflu proaspăt, condusă de o nouă garnitură de lideri redutabili, capabili să imprime proiectului european o energie nouă, absolut necesară unei Uniuni capabile să joace rolul global decisiv pe care şi-l propune. Avem, desigur, şi un pretext de melancolie. Ieşirea din scenă a lui Tony Blair ne lasă cu regretul că am fi putut avea un "dream team" european de mare competitivitate. Noi, ca români, avem şi un motiv special de tristeţe. Ai noştri au făcut o figură palidă, de figuranţi ascultători care nu vor să deranjeze. Deocamdată, contribuţia noastră la construcţia europeană e nulă. Avem totuşi consolarea că aparţinem unei Europe care se regăseşte pe sine, cu siguranţă şi demnitate. Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy sînt vedetele, bine secondate de liderii polonezi, spanioli, olandezi, baltici şi cehi. După ani buni de introspecţii şi scepticism, generaţi de falimentul în care cuplul Schroeder - Chirac au adus Europa, noii lideri de dreapta înţeleg că solidaritatea Europei este cel mai important lucru şi că ideea "locomotivei" care trage după ea 25 de ţări este perdantă. După negocieri dure, care au durat pînă după miezul nopţii de 24 iunie, în care interese puternice au fost apărate de personaje politice pe măsură, cei 27 au ajuns la acorduri foarte importante. Rezultatul, de-acum bine ştiut, echilibrează foarte bine idealismul şi pragmatismul, ceea ce, în termeni politici, înseamnă că avem o decizie foarte bună. Dintre cele convenite, trei lucruri mi se pare că au o maximă importanţă. Primul este cel al înfiinţării celor două funcţii, de preşedinte al Uniunii şi de Înalt Reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate. Amîndouă funcţiile constituie reajustarea unor prevederi din vechiul Tratat Constituţional şi par, în conţinutul lor, mai realiste. Preşedintele, ales pentru doi ani, va avea sarcina de a organiza şi anima summit-urile Consiliului, urmînd să fie promotorul proceselor de integrare europeană. Înaltul Reprezentant înlocuieşte Ministrul de Externe al UE (din Tratatul Constituţional) şi va gestiona unitar portofoliile pe care astăzi le deţin Javier Solana şi Benita Ferrero Waldner. În acelaşi timp, graţie britanicilor, statele vor păstra atribuţii esenţiale în materie de externe & securitate, ceea ce va face ca politica externă şi de securitate a Uniunii să nu fie produsul voinţei unei elite bruxelleze, ci suma bine ponderată a intereselor naţionale ale membrilor. Al doilea element crucial este clauza de apărare reciprocă, un fel de articol 5 din Tratatul Nord Atlantic preluat de UE. Importanţa acestei clauze este imensă, la scară globală. Astfel, prin această clauză, ţările europene se leagă de SUA. În temeiul art. 5 din Tratatul Nord Atlantic, orice ţară membră atacată beneficiază imediat de protecţia aliaţilor. Acum, orice ţară europeană atacată va beneficia de protecţia tuturor membrilor UE. Astfel, un stat european care nu e membru NATO (Austria, de pildă), dacă e atacat, beneficiază de solidaritatea militară imediată a ţărilor UE, dintre care cele mai multe sînt membre NATO. Iar dacă, în procesul de apărare al ţării europene care nu e membru NATO, un stat european membru NATO este atacat, se declanşează, automat, intervenţia SUA în temeiul faimosului art. 5. Această clauză ne lasă să întrevedem un parteneriat militar-strategic euro-american de mare forţă, absolut necesar pe ambele maluri ale Atlanticului, în condiţiile ameninţărilor lumii de azi. A treia clauză de mare importanţă este aceea a solidarităţii energetice a membrilor UE. Faptul că ţările UE au decis să şubrezească puterea aranjamentelor bilaterale, exclusive, cu care Rusia reuşise să fisureze Uniunea, este un act politic entuziasmant. Nu îmi pot reprima o speculaţie. Aceste acorduri de importanţă istorică au fost agreate pe 24 iunie. De Sînziene. După tradiţie, în această zi, toate forţele universului, bune şi rele, sînt dezlănţuite, principiile lumii ating vibraţii apoteotice şi minunile se întîmplă. Lui Mircea Eliade îi plăcea să creadă că în această noapte şi forţele interioare ale omului, cele mai adînci şi mai tăcute, dar de nestăpînit, erup şi, astfel, individul îşi află, printr-o experienţă colosală, trăsături noi şi fundamentale ale propriei identităţi. Este deci noaptea în care secretele lumii ies tumultuos la iveală şi în care chipul i se poate schimba. Biserica noastră ortodoxă, care, prin coincidenţă, serbează ziua Sf. Ioan Botezătorul de Sînziene, s-a arătat prietenoasă cu misterioasa sărbătoare, altfel pagînă: conform aceluiaşi Eliade, ea originîndu-se în ritualul roman al zeiţei Diana, dar conform altora, în cultul geto-dac al Soarelui. Sînzienele sînt deci momentul descătuşării - ceva ce face pe iubitorii de psihanaliză să jubileze, dar şi pe unii ca mine să se mire plăcut că un Consiliu European precum cel din vara aceasta s-a încheiat cu asemenea rezultate. La început, şansele unor asemenea acorduri păreau minime. Poziţiile statelor păreau ireconciliabile. De Sînziene, Europa a căpătat totuşi chip nou. Să mai zică cineva că Uniunea Europeană nu are destin!