Eu vă cînt dacă e nevoie

Din cînd în cînd, mama obosea. Se întîmpla cam la doi ani o dată. Mama e o furtună de femeie acum, la 80 de ani. În tinerețe era o stihie, îngrozitor de agitată tot timpul. Se trezea la 5 ca să calce și să ne pregătească tot ce aveam noi nevoie. La 6 pleca la serviciu. Venea cel mai devreme la 5 seara și muncea non-stop pînă la 9,30. Duminica era același lucru, numai că muncea acasă toată ziua.

Nouă ne era tuturor groază de ea. Ne ascundeam ca să nu ne pună la treabă. Să stai fără să faci nimic era aproape la fel de grav precum blasfemia sau pileala pe care o dosea tata.

Eram obișnuiți să trăim în vîrtejul mamei. Să ne mișcăm ca urmare a voinței ei și să acceptăm că era normal să văruim de minimum două ori pe an bucătăria și o dată pe an toate camerele. Două săptămîni din concediul ei, în timpul verii, asta făceam. Era operațiunea „casa bec“ pentru mama, iar pentru noi, restul, blestemul anual de care nu puteai să scapi.

Pe mama nu ai cum să o dovedești la scandal, și asta nu numai pentru că are capacități nemăsurate de „scorpioșenie“, ca orice femeie care se respectă din familie, adică ținătoare de bețivan. Are prea multă energie și orice ceartă pare că îi alimentează și mai tare energia. Mai ales în jurul făcălețului, energia aia ducea cel mai des la învinețirea curului meu. Încă îmi doresc tare mult o întîlnire între ea și Ciuvică.

Într-o zi de duminică, mama spăla toate podelele de la apartament, plus casa scării și, eventual, pisica, cîinele și bețivul tolănit pe acolo. Bătea covoarele, spăla hainele, le apreta, le punea la uscat, gătea pentru jumătate de bloc plus tanti Ani, care era o catastrofă la bucătărie și mama avea misiunea de a o salva de trosneala lui Gogu. Făcea lecții cu mine, îi scotea ochii lui taică-miu după ce îi găsea pileala ascunsă pe nu știu unde, schimba așternuturile, pieptăna ciucurii la toate covoarele, ștergea toată mobila, după ce rearanja jumătate din ea, reorganiza bibelourile, cămara și orice altceva care nu era aranjat corespunzător duhului care o stăpînea în ziua aia. Gătit, pus de murături, aranjat căsătorii, bîrfit și citit pentru serviciul ei.

Și din cînd în cînd se oprea. Devenea tristă și melancolică. Mama a fost o femeie frumoasă pe care au urîțit-o rasismul idiotului cu care s-a recăsătorit și viața de fiecare zi. Ar fi putut lejer să fie orice, numai că a trebuit să muncească de la 16 ani. A trebuit să se descurce de una singură într-o lume deloc prietenoasă cu o puștoaică țigancă. A avut grijă de toată lumea din jurul ei. Încă are.

În momentele alea în care se oprea, toți piticii mei dispăreau. Singurele momente cînd nu aveam idei de escaladat blocul cu șapte etaje pe balcoane, spart geamurile lui nenea Tiripoi, impresionat zîna blondă, sărit de la etajul doi cu umbrela mare a lui tanti Condoiu, mers la furat de cireșe sau făcut orice se putea pentru a rîde erau momentele cînd mama se oprea.

Mă speriam. Dispariția tornadei din apartament lăsa mult prea mult loc și nu știam cum să mă port. Încercam să o amuz cîntînd. Răgind, ca să fiu mai corect, că de cîntat nu am fost nicicînd în stare. Se uita prin mine și mă ruga să o las un pic singură.

Plîngea pe ascuns. Să nu o vedem noi, copiii ei, și mai ales să nu o vadă catastrofa care îi era bărbat. Pentru cîteva zile, era îngrozitor de trist la noi în casă. Mama aia de oțel, mama aia care la 1,42 m era spaima tuturor bărbaților din familie, cea care mînuia fărașul de fier mai bine ca Mihai Viteazul sabia, mama cea fără buton de oprit dispărea ascunsă în camera ei.

De obicei, se întîmpla ceva – fie unul dintre numeroșii bețivani din bloc își rupea ceva, fie se îmbolnăvea unul dintre copiii din bloc și avea nevoie de injecții la fiecare șase ore, fie venea vreo femeie bătută să stea la noi, fie înnebunea nea Gogu sau primeam vreo vizită a uneia dintre zecile de rubedenii sărace pe care le aveam.

Dura cîteva zile pînă să-și revină. O vedeam cum se chinuie să uite și să reintre în ritmul ei imposibil pentru oricine altcineva. Se întîmpla de obicei la început de an.

Eu sînt tare fericit aici. În jurul meu am oameni fabuloși și din cînd în cînd mi se pare că sînt într-un vis. Și ei mai obosesc.

M-am surprins încercînd să-i cînt unuia dintre ei acum cîteva zile.