Eu şi Eliade
La începutul anilor â90, am trăit şi eu, cu fervoare, cultul lui Mircea Eliade. Ca mai toţi congenerii mei. Îmi aduc bine aminte motivele pentru care Mircea Eliade mă fascina. Performanţa intelectuală în sine, înainte de orice. Devoţiunea cu care şi-a dedicat integral viaţa culturii îi părea, tînărului care eram atunci, copleşitoare. Ritmul lui de citit-scris, despre care am aflat din Romanul adolescentului miop, din Jurnal sau din Memorii, dar şi din varii mărturii despre el, mi se părea prometeic. Dimensiunea lui de savant mă îngenunchea, la o vîrstă la care îngenunchezi entuziasmat şi fără mofturi în faţa măreţiei. Apoi, gloria lui. Iată, îmi spuneam, un om venit din această cultură nefericită, din această istorie mediocră, din acest popor jalnic (reamintesc, eram în anii aceia...) care, prigonit politic de fosta sa ţară, a ajuns în vîrful ierarhiei mondiale a disciplinei sale! Apoi, faptul că fusese refuzat de comunişti mi se părea un titlu de glorie în anii primelor mandate ale lui Ion Iliescu. Apoi, ideile sale. Am fost, şi eu, preocupat de religii în acei ani de deschidere aiuritoare, pentru că eram preocupat de deschiderea mea spre Cer. Voiam, cu frenezie, să înţeleg ce se întîmplă cu sufletul meu şi, mai ales, cum se vede lumea mea prin ochiul Cerului. Nu ştiu de ce, dar Eliade, care nu dădea deloc o perspectivă mistică, îmi explica foarte bine toate aceste lucruri. Ideea camuflării sacrului în profan şi explicaţiile pe care Eliade le dădea acestui amalgam, bazîndu-se mai degrabă pe Cusanus decît pe Hegel, mă cuceriseră, deşi, pe atunci, Hegel era, pentru mine, de nedepăşit. În fine, la Eliade am găsit pentru prima dată ideea lui homo religiosus - o explicaţie a acţiunii umane la care ţin şi acum. Anul 2002 s-a terminat cu o iarnă enormă la Chicago. Vîntul rece lovea tăios nămeţii şi bieţii oameni treceau pe străzile oraşului grăbiţi, ca sub asediu, cu nasul în fulare groase. În acea dimineaţă de decembrie, sub o ninsoare temeinică, am ajuns la campusul Universităţii din Chicago. Urma să petrec toată ziua la biblioteca Regenstein, cu nasul în arhiva personală a lui Mircea Eliade, avînd autorizaţia necesară semnată de David Brent, legatarul american al lui Eliade. Pe la ora 9 dimineaţa, conduceam încetişor pe străduţele din jurul bibliotecii în căutarea unui loc de parcare. Am avut noroc: după ce m-am învîrtit doar 10 minute, am găsit un loc de parcare nu departe de bibliotecă, pe strada Woodlawn, chiar la intersecţia cu strada 57. Am luat-o pe 57, am trecut grăbit prin faţa clubului Quadrangle, acolo unde profesorii Universităţii îşi invită de obicei oaspeţii la masă, unde Eliade era un obişnuit, şi, cu cîteva secunde înainte de a îngheţa complet, am intrat în bibliotecă. Am cotrobăit prin cutiile lui Eliade cu nesaţ, am citit zeci de pagini din manuscrisul Jurnalului, i-am găsit paşaportul american (a acceptat să devină cetăţean american abia spre sfîrşitul vieţii!), am privit fotografii (una dintre ele emoţionantă, de la un parastas al lui Eliade la Paris, cu Ionesco stînd într-un fotoliu larg, cu aerul absent al celui răpus de bătrîneţe, sărutat pe frunte cu un amestec de adoraţie şi durere de Monica Lovinescu, dar şi una simpatică, în sepia, cu Eliade tînăr, în costum de baie întreg şi cu ochelarii groşi pe nas, pe o plajă portugheză), am descifrat ciorne şi am frunzărit scrisori. Nu ştiu cînd a trecut vremea şi bibliotecarul m-a anunţat că a venit ora închiderii. Acest contact intens cu trecutul omului pe care îl admiram atît de mult m-a transportat în alt timp - în timpul lui. Am ieşit din bibliotecă în seara friguroasă. Vîntul încetase. Continua să ningă. Pe stradă nu era nimeni. Un sentiment straniu, de pace şi invulnerabilitate, a pus stăpînire pe mine. Am mers spre maşină, călcînd aproape extatic zăpada neatinsă, prelingîndu-mă pe sub lămpile care proiectau o lumină galbenă, precisă, în cercuri perfect egale. Dincolo de cercurile de lumină, vedeam siluete şi contururi imprecise, imobile, pe care le puteam ghici datorită albului rece al zăpezii, ce părea că face întunericul nopţii să se răzgîndească. Am găsit maşina acoperită de zăpadă. În timp ce curăţam cu mîna înmănuşată zăpada de pe geamuri, ochii mi-au zburat spre casa în faţa căreia parcasem. Sub lumina clară, am văzut adresa: 5711 S. Woodlawn Ave. Adresa îmi era atît de cunoscută... Sigur! Văzusem sute de scrisori ale lui Eliade. Aceasta era adresa lui. Accidental, sau poate că nu, de dimineaţă găsisem loc de parcare tocmai în faţa casei lui şi, atunci, nu băgasem de seamă. Casa lui e un fel de a spune - imobilul acesta este fosta lui locuinţă, pentru că el aparţine Universităţii care l-a găzduit aici pe Mircea Eliade pînă la moartea sa, în 1986, şi pe soţia sa Christinel, pînă la moartea ei, în 1997. O curiozitate acută, complet străină firii mele, m-a făcut să mă apropii de intrarea casei. Era o linişte neverosimilă, în care jur că puteam să aud aşternerea fulgilor de zăpadă pe troiene. M-am oprit la vreo zece paşi de casă. Ferestrele întunecate şi aerul specific caselor în care nu locuieşte nimeni m-au făcut să cred că e o casă goală. Chiar cînd m-am hotărît să revin la maşină şi să plec, am avut impresia că aud un firicel de zgomot venind din interior. Un elan ciudat, rece şi decisiv, m-a împins dintr-o suflare în faţa uşii şi - zău că nu ştiu ce a fost în capul meu, nici acum nu pot să îmi explic de ce am făcut acest lucru - am apăsat clanţa. Uşa s-a deschis şi m-am trezit în faţa unui interior casnic, bine luminat şi agreabil, dar modest mobilat, încălzit de un şemineu mic în care ardea, timid, focul. Înăuntru erau cam 10-12 persoane, care aşezate pe scaune sau pe fotolii, care în picioare, discutînd amabil, cald, social, cu pahare în mîini. Uşa de la intrare s-a închis în spatele meu şi am simţit că ceva ca un suflu primăvăratec mă absoarbe. Dintre domnii şi doamnele care umplu micul salon, se desprinde Mircea Eliade şi mă întîmpină cu un zîmbet familiar. Îmi spune pe nume şi mă invită, cu aerul că mă aştepta. Apuc să văd, uluit, un calendar pe hol. E 10 martie 1975...
