Et, nu versus...
Recenta inflamaţiune publicistică generată de acea emisiune a dnei Eugenia Vodă, în care dl Ion Cristoiu a fost tandru cu memoria Căpitanului* readuce în discuţia publică de la noi dilema morală esenţială cu care lumea a ieşit din secolul al XX-lea: comunism vs fascism, Gulag vs Auschwitz, Stalin vs Hitler. Această discuţie nu se va opri curînd pentru că există multă frustrare în chestiune. Sînt mulţi cei care cred că, în numele unei mai apăsate condamnări a fascismului, comunismul trebuie scuzat puţin. O astfel de atitudine a luat, deja, forme legale: diferenţa de reglementare la nivel european, inclusiv la noi, în privinţa propagandei fasciste şi a propagandei comuniste, în favoarea celei din urmă, este o realitate incontestabilă. Nu sînt deloc puţini, pe de altă parte, cei care cred că efortul de a pune în adevărata lumină comunismul s-ar face dimpreună cu acoperirea hidoşeniei fascismului.
Orice om de bun-simţ va reacţiona imediat spunînd că nu e loc de versus între cele două nume ale ororii. Şi totuşi, dialogul despre memoria acelor timpuri aşa se poartă. Tentaţia de a considera un genocid un pic mai rău decît celălalt pare, la limită, firească. În fond, trebuie să ştim care este cel mai rău lucru care ni s-a întîmplat vreodată, trebuie să-l putem numi, să-l putem identifica, să-l putem evoca, cînd e cazul, cu precizie. Mai departe, pentru a opera cu un instrumentar obiectiv, „ştiinţific“, se numără morţii, se numără anii, se numără populaţiile cuprinse de plagă, se împart morţii la ani, pentru a se stabili şi compara ceva ce ar putea fi viteza de propagare a nebuniei ucigaşe etc. De fiecare dată, concluziile sînt diferite. Măsurabile statistic, totalitarismele genocidare par a nu permite clasamente. Pentru o dată, statistica susţine etica. Şi totuşi, de ce ne simţim obligaţi să decidem care a fost răul cel mai rău? Nu că aş avea o problemă cu asta în sine, dar prima consecinţă este că cealaltă crimă a fost mai puţin rea şi asta, din principiu, nu pot accepta, pentru că prea mulţi oameni sînt dispuşi să-şi contureze preferinţele pe logica răului mai mic. Cred că, oricît am fi de tentaţi să facem altfel, trebuie să ne menţinem în planul echivalenţei morale depline cînd vorbim despre comunism şi fascism. Însă, asta nu trebuie să însemne că sîntem obligaţi ca, de cîte ori denunţăm comunismul, să ne referim, echivalent, la fascism, sau de cîte ori denunţăm fascismul să ne referim, simetric, la comunism pentru a căuta un fel de „corectitudine politică“.
Există, cred, o confuzie de planuri în această discuţie. Eu văd cel puţin trei planuri care trebuie discutate separat şi niciodată puse împreună, pentru că amestecarea lor produce o judecată confuză şi iritabilă. Primul plan – şi cel care ar trebui să le oculteze pe toate celelalte – este pur moral. Aici, cum spuneam, nu se admit ierarhii între comunism şi nazism. Nu pentru că judecata morală nu ar trebui să fie nuanţată, ci pentru că, în acest caz, cei doi termeni ai comparaţiei au depăşit, fiecare luat în parte, limita pînă la care nuanţa se mai justifică. Mînuirea nuanţei este necesară pînă la un punct. Dincolo de acel punct, nuanţarea echivalează cu imoralitatea. Nu sînt suficient de înţelept să pot identifica cu precizie punctul de la care nuanţarea este oribilă şi devine complicitate, în general. Dar ştiu bine că acest punct există şi că atît comunismul cît şi nazismul sînt mult dincolo de el, oriunde am decide să-l plasăm.
Al doilea plan pe care trebuie să purtăm discuţia este cel temporal. Astfel, ajungem la cazul particular al României. În cazul nostru, comunismul s-a petrecut ieri, iar fascismul alaltăieri. Unii spun că trebuie să subliniem cu precădere ceea ce s-a petrecut alaltăieri, pentru că se uită mai uşor decît ceea ce s-a întîmplat ieri. Aici, am o obiecţie. În 2011, după cîte ne spun studiile sociologice, comunismul însuşi pare să alunece din ieri în alaltăieri. Memoria comunismului devine tot mai imprecisă, mai îndepărtată, mai puţin pregnantă, aşa cum este, de o generaţie cel puţin, memoria fascismului. În plus, memoria colectivă – atît de uşurică în privinţa celor petrecute alaltăieri – nu e deloc mai riguroasă cînd e vorba despre ceea ce s-a petrecut ieri. Plasat în orizontul memoriei, ieri nu este cu mult diferit de alaltăieri. Uitarea sau memoria falsă, idilică îşi produc toxinele şi în privinţa celor de ieri şi a celor de alaltăieri.
Al treilea plan pe care sîntem obligaţi să ne plasăm este cel al sesizării pericolului. În fond, ne amintim ca să ne păzim. Păstrînd intactă teza perfectei echivalenţe morale a comunismului şi fascismului, avem datoria să gîndim şi să ne exprimăm în termenii pericolului. Se ştie, iminenţa este parte a naturii pericolului. Nu merg la studii sociologice, dar mă întreb care dintre cele două ameninţări de moarte (comunismul şi fascismul) este iminentă pentru noi? Aceste rînduri nu vor să lămurească ditamai problema (n-aş fi în stare), nu vor să afirme convingerea mea (am făcut-o cu alte prilejuri şi o voi face şi de acum înainte), ci vor, doar, să sugereze o posibilă metodă menită să asigure o dezbatere curată şi, foarte important, utilă.
*S-a întîmplat să văd emisiunea şi nu mă pot abţine să nu-mi spun şi eu părerea. Consideraţiile dlui Cristoiu despre Zelea Codreanu au fost exagerate şi nici unda evidentă de simpatie cu care domnia sa vorbea despre fostul lider legionar (pe care îl consideră un erou romantic, un cavaler al idealurilor pure) nu mi se pare adecvată, dat fiind faptul că vorbea, totuşi, despre un practicant al asasinatului. Dar nici nu cred că, pentru aceste afirmaţii ale dlui Cristoiu, dna Eugenia Vodă trebuia sancţionată în vreun fel.
