Este patriotismul un sentiment depășit?

N-am fost niciodată xenofob sau șovin. Între amintirile mele se numără situații repetate în care am avut dispute mai ales cu un unchi ale cărui opinii tindeau spre ultranaționalism și șovinism. De cîte ori ne adunam la mese de familie, cu ocazia unor sărbători sau zile de naștere, izbucneau la un moment dat și aceste dispute, pe care în cele din urmă bunica sau mama sau tata le stopau prin interzicerea subiectului. Unchiul era un om bun și cred că în viața concretă ar fi ajutat pe oricine ar fi avut nevoie de sprijinul lui, dar în imaginarul lui germinase această tendință de șovinism pe care nu o mai putea eradica. Spre deosebire de contactele cu el, însă, în familia mea, care era alcătuită din părinți și bunici, cu care locuiam în aceeași casă, șovinismul și xenofobia nu erau deloc promovate. De aceea nici eu nu le asumasem – în plus, probabil că diversele mele lecturi mă formaseră într-un spirit al umanismului universal. Pe de altă parte, am avut mereu conștiința identității naționale, spiritul apartenenței la o cultură națională, mică și sfrijită cum este ea. Patriotismul, pe de altă parte, mi-a fost ponderat întotdeauna. Am fost și sînt atașat de o cultură națională care însemna și diversitate, deci, a unor grupuri etnice care conviețuiesc. Naționalismul l-am înțeles mereu ca pe un sentiment al apartenenței la o comunitate etnică, avînd o identitate cultural-lingvistică proprie, iar patriotismul ca pe un sentiment al apartenenței la o comunitate teritorială, avînd o diversitate cultural-lingvistică definită prin interdependență și influență reciprocă, dar și prin respect față de specificitatea fiecărei grupări etnice care participă la comunitate. Unul dintre primele romane pe care le discut cu liceenii, în clasa a IX-a, este Regele alb al lui György Dragomán, printre altele și pentru că în el sînt surprinse experiențele de formare ale unui copil maghiar, crescut într-o Românie comunistă.

Deunăzi am avut o reacție de respingere pe o rețea socială față de un articol care avea titlul „De ce urăsc mîncarea românească aproape la fel de mult ca certurile în familie de după”. Am formulat respingerea față de asocierea adjectivului „românesc” cu verbul „a urî”, explicînd faptul că este o propagandă subtilă, cu scop manipulator. În fond, dacă vrei să faci educație gastronomică și pentru sănătate, o faci cu alte mijloace și mai ales cu alt tip de discurs. Că mîncărurile considerate tradiționale românești pe masa de sărbători sînt prea grele și grase este adevărat, dar a exprima un punct de vedere agresiv – „a urî” este un verb cît se poate de agresiv – față de situarea tradițională a românilor la masa de sărbători este o atitudine care frizează tocmai intoleranța. În plus, articolul mai are și alte direcții manipulatoare, dar nu fac acum din ele punct de dezbatere. 

Cineva s-a apucat să mă contrazică, într-o manieră superior-agresivă, de asemenea. Sumarizînd, mi-a reproșat că am crescut cu niște „valori” conservatoare depășite. Punerea termenului între ghilimele avea rolul de a le contesta calitatea de valori, apoi mi-a explicat că făcea referire la naționalism și la patriotism, pe care ea nu le consideră valori, întrucît acestea sînt generatoare de dezbinare între oameni și chiar de războaie. 

La o privire sumară, mai puțin analitică, sigur că se poate vedea așa. Existența națiunilor, a statelor este cea care duce la războaie, spunea, cu alte cuvinte, interlocutoarea mea, iar dacă nu ar exista națiuni și sentimentul de patriotism, lumea ar trăi fericită, în pace eternă. Doar că lucrurile nu sînt atît de simple și nu pot fi reduse simplist la o schemă atît de banală. 

Omenirea, în forma în care se află ea astăzi, este rezultatul unei evoluții în timp îndelungate. Îmi place cum definește la un moment dat Noah Harari această evoluție, prin împărțire a oamenilor în „noi” și „ei”: „Noi” era grupul aflat nemijlocit în jurul tău, oricine ai fi fost, iar „ei” erau toți ceilalți. De fapt, nici un animal social nu este vreodată ghidat de interesele întregii specii căreia îi aparține“ (Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii). Mai mult, întreaga evoluție culturală a omenirii, în universalitatea ei, este rezultatul coagulării comunităților umane, în diverse forme, inclusiv a celor care au dus la apariția statelor-națiuni. Frumusețea, chiar dacă uneori și tragicul culturii umanității, stă tocmai în diversitatea acestor coagulări de grup, care au inclusiv forma națiunilor și care nasc sentimentul de patriotism. 

Îmi place enorm imaginea unei umanități în care nedreptatea, războiul, violența sînt eradicate definitiv. Și nu știu vreo utopie narativă care să surprindă o astfel de umanitate fără ca ea să se dizolve la un moment dat, pentru că este artificială, fără să devină distopie. Mi-aș dori ca umanitatea să ajungă la un nivel care să asigure autentic o astfel de unificare a binelui. Din păcate, nu cred în ea, nu pentru că există națiunile, ci pentru că omul în sine nu este un animal exclusiv bun. Pentru că indivizii sînt cei care fac răul, chiar dacă folosesc pentru a-l instrumenta națiunile. Și pentru că, în absența națiunilor, individul ar găsi alte instrumente prin care să facă și răul posibil.

În școală, prima rubrică din catalog este a limbii și a literaturii române și printre primele se află și istoria. Educăm generațiile următoare vorbindu-le și despre valorile naționale, despre o cultură națională, despre o istorie națională. Și o facem încercînd să insuflăm dragostea pentru om, pentru diversitatea sa, încercînd să insuflăm toleranță, în egală măsură sau poate chiar mai mult decît sentimentul de patriotism și de atașament identitar. Dar a vitriola ideea de națiune, sentimentul de patriotism, în numele unui bine universal, înseamnă, în fapt, a-ți nega propriul ideal al unui umanism absolut, pentru că te situează pe o poziție intolerantă. Și, mai ales, înseamnă a nu înțelege deloc construcția umanității, așa cum este ea astăzi, ca rezultat al unei evoluții istorice.

Revenind la o imagine utopică, poate va veni momentul cînd, în școală, vom preda valorile universalului, într-o lume a globalizării fără granițe statale. Dar am convingerea că și într-o astfel de lume patriotismul ar trebui să-și găsească locul, pentru a marca diversitatea umanului, alături de toleranța și de respectul față de celelalte grupuri etnice, cultural-lingvistice. Altfel, ne-am prăbuși repede ca umanitate într-o uniformitate aneantizantă.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.