Eşecul ca ocazie
La Bruxelles, dar şi în toate ţările europene, efortul de înţelegere a eşecului Constituţiei Europei ar trebui să continue. Motivaţiile pe care liderii europeni le dau refuzului franco-olandez păstrează, din păcate, discuţia în superficial şi promovează, mai departe, o filozofie păguboasă. Nimeni nu neagă că spaimele i-au făcut pe francezi şi pe olandezi să spună, atît de răsunător, NU. Dar spaima de şomaj, tipică pentru orice perioadă de recesiune economică, spaima de imigranţi, tipică pentru orice societate deschisă, spaima de pauperizare, tipică pentru orice civilizaţie cu standarde înalte, au, totuşi, o sursă mult mai profundă decît politicile neinspirate ale Uniunii. Ce vreau să spun este că previzibilele decizii ale UE de a trece la măsuri menite să protejeze locurile de muncă ale cetăţenilor europeni, să înăsprească regulile imigrării şi să oprească declinul nivelului de trai, nu vor rezolva problema fundamentală - astfel se vor trata simptomele şi nu boala. Problema Uniunii este filozofia pe care ea s-a aşezat, de la Maastricht încoace. Semnalez, numai, că această perioadă, în care UE şi-a construit temeliile, a fost o perioadă în care stînga europeană a fost în ascensiune. Nu ştiu dacă este o coincidenţă sau nu, dar e incontestabil că Uniunea este dominată de spirit etatist, de prea mult centralism, de prea multă birocraţie. Uniunea pare că nu mai ştie să se exprime altfel decît prin directive şi acquis, iar regulile care se emit zi de zi sînt, mai toate, restrictive şi nu permisive. Dar birocraţia nu produce locuri de muncă şi nici măcar nu sporeşte securitatea individului pe stradă. Uniunea trebuie să regăsească spiritul din vremea Pieţei Comune şi să adauge la el. În anii '90, elita bruxelleză s-a rupt de poporul european. Dificultăţile adoptării plebiscitare (acolo unde a fost cazul) ale Tratatului de la Maastricht ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă. Cu un 51% aproximat şi chinuit, obţinut după repetări şi campanii propagandistice, oficialii Uniunii s-au culcat pe urechea falsei victorii. Acum, Uniunea trebuie să facă drumul înapoi, spre cetăţeni. Atacurile teroriste din ultimele săptămîni sînt o excelentă ocazie. După ce am văzut şi eu grozăviile de la Londra, apoi carnagiul de la Sharm El-Sheikh - dezvoltări diabolice ale atentatelor zilnice din Irak - mi-am amintit de vorbele generalului Douglas MacArthur: there is no security on this earth, only opportunity. Atentatele de la Londra şi, în general, vigoarea terorismului islamic pot fi marea şansă de relansare a Uniunii Europene. Recrudescenţa terorismului şi întărirea grupărilor extremiste de tip Al-Qaeda (fapt confirmat recent chiar de şefii Pentagonului) impun Uniunii, mai clar ca niciodată în trecut, să treacă articularea unei politici comune de securitate de la stadiul de preocupare între altele, la stadiul de preocupare principală. Uniunea Europeană trebuie să devină, înainte de orice, un spaţiu comun de securitate, în interiorul căruia integrarea pieţelor, modelul regional de dezvoltare, promovarea democraţiei şi libertăţilor, adică întregul model european de civilizaţie, să continue să se manifeste. De altfel, Uniunea ştie acest lucru. În Strategia europeană de securitate, adoptată la finele lui 2003, se spune clar că securitatea este o precondiţie a dezvoltării. Cu alte cuvinte, întîi securitate şi apoi dezvoltare. Această abordare este încă discutată de teoreticieni: nu sînt puţini cei care cred că securitatea este un efect al dezvoltării, după cum sînt şi mai mulţi cei care cred că dezvoltarea şi securitatea se construiesc împreună, concomitent, pas cu pas. Uniunea Europeană, însă, a adoptat oficial punctul de vedere după care securitatea este o condiţie a dezvoltării. Pentru a nu arăta încă o dată că vorbele de pe hîrtiile cu antetul albastru spuzit de stele galbene sînt baliverne, Uniunea trebuie să treacă la acţiune. Teoretic, integrarea politicilor de securitate ale membrilor UE poate fi relativ uşor făcută. Experienţa NATO este extrem de utilă în acest sens. Însă, apropierea politicii de securitate de politica externă, o trăsătură evidentă a statului postmodern şi o realitate deja consacrată în ţările europene, complică lucrurile. O politică de securitate "la pachet" cu o politică externă împinge politica de securitate dinspre valorile clasice (patrie, neam, independenţă etc.) spre interese şi valori cu anvergură extranaţională (democraţie, drepturile fundamentale ale omului, justiţie etc.). În plus, vremurile sînt bizare: duşmanii şi duşmăniile, ca şi prietenii şi prieteniile, se construiesc şi se deconstruiesc de parcă ar fi ficţiuni ale unor scriitori postmoderni, ameninţările au o fenomenologie spectrală, dar sînt pe atît de mortale pe cît par de difuze, iar valorile nu se mai definesc în forma binoamelor, după cum m-a asigurat o nouă prietenă. Piesa de teatru pe care o jucăm se complică, necunoscutul se dezvoltă şi impredictibilul devine tot mai probabil. Cum se va descurca Europa unită în această realitate, rămîne de văzut şi de sperat.
