Ernie

Un mare oraş trăieşte dacă mai e în stare să adauge, zilnic, la propria lui mitologie. Un mare oraş care trăieşte doar din trecut e mort. Dacă, însă, continuă să producă personaje, întîmplări, evenimente sau gînduri care poartă o marcă anume şi, prin acumulare, formulează un stil, un spirit, atunci acel oraş e viu, ca un imens animal plin de energie. Pe Ernie Rizzo l-am cunoscut acum vreo cinci ani. Ştiind de fascinaţia pe care mi-o produceau personajele cu panaş ale oraşului american în care se întîmpla să locuiesc, prietenul meu R. mi-a telefonat într-o zi: "Vino la mine la masă, ai să cunoşti un personaj fără egal!". M-am dus cu mari aşteptări şi mi s-a întîmplat ceva ce se întîmplă rar: marile aşteptări au fost depăşite. Acum, citind ferparele, îmi dau seama că avea 60 de ani în acea seară de neuitat, cînd a apărut la cină însoţit de o blondă cu aer rusesc cu vreo 30 de ani mai tînără, pe care ne-a prezentat-o drept asociata lui. Ernie avea o privire jucăuşă, părul roşcat, ca al unui irlandez, umeri largi şi braţe puternice, se mişca atletic şi flamboaiant, avea cercel într-o ureche şi inele pe degetele mici ale ambelor mîini. Îşi purta legenda cu jovialitate, vorbea neîncetat despre lumea pe care o cunoaştea şi, Dumnezeule, ştia atîtea! Ernie Rizzo era cel mai faimos detectiv particular din America. Lista cazurilor în care fusese implicat în cei peste 30 de ani de cînd făcea meseria asta era impresionantă, iar numele care i-au angajat serviciile sau care au fost urmărite de el sînt pe măsură: Michael Jackson, Michael Jordan, O.J. Simpson, Halle Berry, Ann Landers, familia Wrigley, Yoko Ono şi tot aşa. La ultima noastră întîlnire, în iulie 2006 (avea să moară în octombrie) mi-a spus că visul vieţii lui este să alerge înaintea taurilor la Pamplona. Mi-a spus că, în ultimii cinci ani, de fiecare dată cumpărase biletele de avion care să-l ducă, la început de iulie, la Pamplona, cînd se dă drumul taurilor pe străzi să-i fugărească pe doritorii de adrenalină, dar de fiecare dată intervenise ceva de ultim moment şi fusese nevoit să anuleze călătoria. Promisese că în 2007, orice s-ar întîmpla, va fi pe stradă la Pamplona, să simtă în urma lui răsuflarea încinsă a taurului furios. Nu a mai apucat. I-am spus asta, acum cîteva zile, fiicei lui. M-a pus să promit că, anul viitor, în numele lui Ernie, vom fi la Pamplona mai mulţi prieteni, să vedem taurii galopînd pe asfalt şi să ne imaginăm că, printre nebunii îmbrăcaţi în alb şi roşu care se bulucesc în ţinta coarnelor ascuţite, se află şi Ernie. Am promis. Poveştile lui Ernie erau colosale. Ştia să ţină cu gura căscată pe oricine, ore în şir. Era un povestaş al marelui oraş. La sfîrşitul cîte unei seri, mergînd spre casă cu capul plin de poveştile lui Ernie, chiar mă întrebam dacă nu cumva o bună parte dintre ele sînt pure invenţii, dat fiind faptul, cunoscut de altfel, că oamenii care ştiu să povestească au o imaginaţie atît de bogată încît, de dragul poveştii, ornamentează realitatea pînă la reinventare. Avea şi dileme morale. Exact ca marele oraş. Mi-a spus, la un moment dat, că e apăsat de ani mulţi de un secret. Un om extrem de important în politica marelui oraş, "unul dintre cei pe care îi cunoaşte toată lumea şi are atîta putere că poate să facă ce vrea", are un frate şi habar nu are. Singurul care ştie este chiar el. Cu mulţi ani în urmă, pe cînd omnipotentul politician de azi era un ţînc, a urmărit-o pe mama sa la cererea tatălui său, care avea anumite suspiciuni legate de fidelitatea ei. Nu era infidelă, raportul fusese imaculat, dar Ernie descoperise, cu această ocazie, că soţia ascunde acest teribil secret. Pe cînd nu ieşise bine din adolescenţă, avusese o sarcină nedorită şi născuse un băiat pe care l-a abandonat într-o casă de copii. Soţul ei nu ştia. Ştia, numai, o foarte bună prietenă a ei. Ernie nu a raportat soţului nimic în acest sens ("era o informaţie colaterală scopului cercetării"), dar a continuat investigaţia şi l-a găsit pe copilul abandonat în acelaşi oraş. Astăzi, fratele neştiut al politicianului este proprietarul unui modest atelier de reparat automobile, trăind fără să aibă habar cine sînt părinţii săi. Probabil că citeşte ziarele sau urmăreşte ştirile la tv. şi se uită la politician cu interesul alegătorului, fără să ştie că îşi urmăreşte propriul frate. Mama lor a murit între timp. La fel şi soţul ei. La fel şi prietena cea mai bună, păstrătoare a secretului. Singurul om pe lumea asta care ştie adevărul este Ernie. Ce să facă? Ar putea să le spună amîndurora că sînt fraţi. Şi chiar să le ofere ceva probe. Sau să-i lase în pace, fiecare cu viaţa lui. Ar aduce fericire sau nefericire, relevînd adevărul? Nu ştia. Avea dubii. Stîngaci, mi-am dat cu părerea. Nu mai ştiu ce am spus - e imposibil să emiţi o părere bine articulată într-o situaţie ca asta. La ultima întîlnire, l-am întrebat dacă a decis ceva în acest caz. Mi-a spus că încă se mai gîndeşte. Se gîndea de vreo 30 de ani. Privea oraşul de sus, de la balconul apartamentului de la etajul 40 şi spunea: "Am văzut tot ce se poate vedea în dormitoarele acestui oraş, pe care le scotocesc de 30 de ani. Imaginaţia celui mai mare scriitor nu poate inventa realitatea pe care eu am văzut-o. Am încetat să citesc romane la vreo doi-trei ani după ce m-am apucat de meseria asta. La ce îmi mai trebuie să citesc?" A murit de-odată, aşa cum mor asemenea oameni. S-a simţit rău, s-a urcat la volan şi a condus 30 de minute pînă la spital. A intrat pe picioarele lui şi doctorii s-au crucit. De o oră, aorta îi pleznise pe toată lungimea. Tot corpul lui era umplut cu sînge. Şi el zîmbea şi făcea cu ochiul. A intrat în operaţie de urgenţă şi nu a mai ieşit. Anul viitor, o parte dintre noi mergem la Pamplona...