Energiile Europei

Încet, încet, Europa s-a dezmorţit şi a dezmorţit criza gazului. Dacă în primele ore ale lui ianuarie, preşedinţia cehă făcea declaraţii prudente spunînd că e o problemă strict comercială între Ucraina şi Rusia, în care Europa nu avea de ce să intervină, pe măsură ce au trecut zilele, şi gazul începea să lipsească, reacţia celor 27 avea să devină mai fermă, atît la nivelul statelor, cît şi la cel al Comisiei de la Bruxelles. Europenii au ridicat tonul, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au cerut Rusiei să-şi respecte obligaţiile din contract, în timp ce Joaquin Almunia, comisarul pentru Afaceri Economice şi Monetare, atrăgea atenţia "partenerilor ruşi" că Europa nu va rămîne pasivă. Afacerea gazului rusesc este însă una delicată, în care Europei îi este greu să ia o poziţie. La mijloc stă în primul rînd opacitatea celor două state. Practic, e greu de spus cine are dreptate. Rusia, care acuză Ucraina că îi fură din gazul destinat europenilor, sau Ucraina, care neagă şi reproşează Rusiei că a oprit încă de la început robinetul? La prima vedere, Ucraina pare a fi vinovată. Lipsită de gaz din cauză că nu a ajuns la o înţelegere cu Rusia pentru preţul materiei prime, Ucraina ar fi decis să ia din conductele către Europa partea care consideră că i se cuvine. Gestul nu este însă foarte inteligent. Ucraina are nevoie de sprijinul statelor europene pentru aderarea la NATO şi pentru apropierea de UE. "Furtul la drumul mare" din conductă, după cum se exprima un cunoscut comentator politic, îi îngreunează drumul euroatlantic. În plus, încă din timpul URSS, Ucraina era unul dintre marile depozite de gaz ale Uniunii Sovietice. Chiar dacă Rusia sista livrările de gaz, Kievul putea să trăiască luni de zile din gazul depozitat. Ce interes ar fi avut deci să fure imediat din conducte şi să fie supus oprobriului internaţional? De cealaltă parte e Rusia. Paradoxal, o scurtă criză a gazului avantajează Kremlinul. Moscova nu a fost niciodată de acord cu orientarea pro-Vest a unora dintre liderii ucraineni. Prin această criză, Kievul putea fi prezentat ca un partener pe care Europa nu se poate baza. Ucraina ar fi deci o ţară nesigură. Ca urmare, proiectele ruso-europene de construire a unor gazoducte care să ocolească Ucraina ar trebui dinamizate. Mai mult, administraţia de la Moscova arată astfel că gazul rămîne o materie primă importantă. Una dintre temerile lui Vladimir Putin este ca preţul gazului să nu urmeze curba descendentă a preţului petrolului, pentru că Rusia ar pierde mult. Încă o dată, greu de spus care dintre cei doi actori a minţit. Misiunea observatorilor europeni aflaţi în Rusia şi Ucraina este ca acest lucru să nu se repete, iar gazul rusesc să ajungă în Europa. În orice caz, campania de comunicare a Rusiei a fost mai bună decît cea ucraineană. Ruşii au umplut spaţiul mediatic cu declaraţii şi filmuleţe, cum ar fi dialogul profesor-elev dintre Vladimir Putin şi Aleksei Miller, preşedintele Gazprom, sau conferinţa de presă care conţinea şi un mesaj către preşedintele român. Ucrainenii s-au mulţumit să spună fără multă convingere că "nu fură". Pentru Europa, această nouă criză ar trebui să fie semnalul că securitatea energetică merită mai multă atenţie. După primul capitol, cel din ianuarie 2006, UE a organizat un summit care a pus primele baze ale pachetului climă-energie ce a fost adoptat în urmă cu cîteva săptămîni, la sfîrşitul lui 2008 (prin care UE se angajează să consume mai puţină energie, să reducă poluarea şi să folosească energii reciclabile). Acelaşi summit a eşuat însă în tentativa de a întări securitatea energetică. Interesele statelor sînt divergente: ţări ca Italia, Germania sau Franţa au relaţii energetice privilegiate cu Rusia, la care nu vor să renunţe. State ca România şi Polonia cer de ani de zile diversificarea surselor de aprovizionare, fără ca apelul lor să fie ascultat. După noua criză, Nicolas Sarkozy vorbeşte însă din nou despre o "politică energetică europeană". UE are ocazia să progreseze pe drumul început în martie 2006. Se pot mări capacităţile de stocare a gazului. Se poate realiza interconectarea tuturor statelor europene, în aşa fel încît, dacă unul are de suferit, vecinul să îi poată sări în ajutor. Se pot diversifica sursele şi rutele de aprovizionare. Se pot accelera investiţiile în energiile "verzi". Criza de la începutul anului ne-a arătat că există solidaritate europeană, chiar cu state care nu sînt încă în UE: Ungaria a trimis gaz în Serbia, România a dat energie electrică Ungariei, Austria a expediat mii de aeroterme în Moldova. Chiar dacă sună a clişeu, din cînd în cînd trebuie amintit că Europa a progresat în urma crizelor.