Emmanuel Macron – De Gaulle pe jumătate
Francezii fac tărăboi. Îl însoțesc pe Emmanuel Macron cu linguri și cratițe, într-un „Concert de casseroles”, în turneul său prin provincia franceză, prin care încearcă să domolească furia populară pricinuită de promulgarea prin decret prezidențial a reformei pensiilor. Într-un elan autocritic – „nu am reușit să vă conving pe deplin” –, Macron și-a impus „o sută de zile de reconciliere, de căutare a unității, pline de ambiție și dorință de acțiune în serviciul Franței”. Pe 14 iulie, de ziua națională a Franței, el își propune să facă un bilanț [articolul este scris înainte de această dată – n. trad.].
„O sută de zile”, „14 iulie” – publicul larg încearcă să ghicească de ce a ales Macron, conștient de valorile lor simbolice, aceste date pentru campania sa. Cele „o sută de zile”, a declarat un consilier prezidențial, trimit la durata de care a avut nevoie Franklin D. Roosevelt, după începerea mandatului său în 1933, pentru a pune bazele programelor economice „New Deal”. Populația însă asociază „Cent Jours” cu tentativa din 1815 a lui Napoleon, exilat pe atunci în insula Elba, de a reveni la putere. Au urmat însă bătălia de la Waterloo și exilarea pe insula Sfînta Elena. Indiferent de bilanțul pe care îl va face Macron de ziua aniversară a Revoluției Franceze, o nouă revoluție nu va avea loc și Macron nu va fi exilat. Ceea ce va rămîne e, mai mult decît o criză de guvern, o criză a democrației prezidențiale franceze, care amenință stabilitatea celei de-a Cincea Republici.
Constituția celei de-a Cincea Republici e credoul lui Charles de Gaulle și influențează pînă în ziua de azi stilul și substanța politicii franceze: „Tout le monde a été, est, ou sera gaulliste” („Întreaga lume a fost, este sau va fi gaullistă”), scria André Malraux. Și Macron se declara „gaullist”, încă de cînd candida la președinție. Pe pagina sa de Internet îl cita pe De Gaulle: „Franța nu este stînga. Franța nu este dreapta”. Macron a făcut din „Ni-Ni” (nici, nici) leitmotivul campaniei sale electorale. Asemenea lui De Gaulle, el s-a poziționat dincolo de partide, întemeind, cu numele bine ales „La République En Marche”, o „mișcare” – la fel ca De Gaulle în 1947, care, după ce a părăsit guvernul provizoriu, și-a adunat susținătorii într-o mișcare numită „Rassemblement du peuple français” (RPF).
În 2017, Macron și-a adus „gaullismul” în biroul prezidențial. Astăzi, unul dintre motivele scăderii masive a credibilității sale e faptul că a promovat excesiv o jumătate a moștenirii gaulliste neglijînd cealaltă jumătate. Filozofia politică a lui De Gaulle se întrupa în doi actori distincți: președintele statului și poporul. În 1962, francezii au aprobat prin plebiscit propunerea lui De Gaulle ca poporul să aleagă președintele statului în mod direct. Printr-o referire intenționată la ritualurile încoronării, legitimitatea îi este conferită șefului statului prin „onction populaire”, prin ungere de către popor. Relația strînsă dintre „président” și „peuple” alcătuia cadrul de legitimitate al Republicii: plenipotența șefului statului își găsea corespondentul în puterea poporului de a influența politica prin instrumentul referendumului. De Gaulle a guvernat ca un monarh – ceea ce nu i-a știrbit legitimitatea, deoarece își lua poporul în serios și își asuma riscul unui referendum. Cînd, după patru plebiscite cîștigate, a pierdut referendumul din 1969 pentru reformele regionale și ale Senatului, el s-a retras. Emmanuel Macron a celebrat, în mai mare măsură decît alți președinți, un stil politic monarhist – fără să-și pună politica de reformă la încercare printr-un referendum. De unde și deficitul masiv de legitimitate.
Acum, nimeni nu se mai poate aștepta ca Macron să comită un suicid politic și să supună detestata reformă a pensiilor unui plebiscit. El nu a reușit să obțină o majoritate în favoarea reformei nici în Adunarea Națională a Franței. Pentru asta, ar fi fost necesară o schimbare de strategie. „La République En Marche” era o mișcare care trăia din elanul susținătorilor ei. Dar acest elan nu poate funcționa pe termen lung. Pentru stabilizarea unui program politic și pentru menținerea puterii e nevoie de rutină, ceea ce necesită trecerea la un partid „adevărat”. Lui Macron nu i-a reușit această tranziție, chiar dacă și-a rebotezat mișcarea într-un partid numit „Renaissance”; constituirea unui aparat de partid eficient nu a reușit nici ea. Prețul plătit a fost pierderea majorității absolute la alegerile din 2022.
Partidele trebuie să fie capabile să făurească coaliții, atunci cînd nu mai pot obține majorități politice pe cont propriu. Ceea ce premierul Élisabeth Borne nu a reușit, în contextul controversei din jurul reformei pensiilor. Ei nu i-a mai rămas decît recursul la articolul 49.3 din Constituție, care îi permite Guvernului să decreteze o lege chiar și în lipsa majorității parlamentare. Dar răspunderea pentru incapacitatea de a fi obținut o majoritate în Adunarea Națională îi aparține lui Macron. El a ratat prilejul de a le face republicanilor concesii la timpul potrivit, pentru a-i cîștiga ca parteneri de coaliție. A făcut, în schimb, tot ce i-a stat în putință pentru a nu permite ca „Horizons”, partidul lui Édouard Philippe, primul său prim-ministru, să devină prea puternic. Ceea ce e greu de înțeles, în condițiile în care Philippe s-a alăturat principalelor convingeri ale lui Macron fără rezerve și l-a susținut. S-ar putea ca invidia față de charisma lui să fi jucat un anumit rol pentru Macron: în timp ce popularitatea sa e în scădere, Édouard Philippe, primarul orașului Le Havre, rămîne cel mai îndrăgit politician francez.
Macron știe că, pentru a putea să înfăptuiască măcar o parte dintre planurile sale de reformă pînă la finalul mandatului său în 2027, trebuie să-și schimbe strategia și stilul politic. Ceea ce presupune și o îndepărtare de „moștenirea” gaullistă. Chiar și membrii propriului său partid consideră că acțiunile „monarhului republican” sînt catastrofale, și avertizează: „Cum poate merge mai departe fără să consulte poporul?”. Ei cer ca Macron să reducă amploarea „prezidențialismului” său și să acorde mai multă atenție Parlamentului și democrației de partid. Asemenea măsuri nu pot fi înlocuite prin înscenarea de evenimente pseudo-parlamentare cu nume răsunătoare, precum „Grands Débats” sau „Conventions Citoyennes”. Poate că, pentru supraviețuirea sa politică, Macron va trebui să inițieze o schimbare de multă vreme așteptată de către o mare parte dintre francezi. E vorba de parlamentarizarea celei de-a Cincea Republici, printr-o restrîngere a puterii președintelui și o consolidare a puterii prim-ministrului, prin trecerea parțială la sistemul de vot prin reprezentare proporțională și prin decuplarea alegerilor parlamentare de cele prezidențiale.
Declarația supărătoare a lui Emmanuel Macron potrivit căreia Uniunea Europeană ar trebui să aibă o poziție proprie în conflictul taiwanez, atît față de China, cît și față de SUA, se află în tradiția politicii externe gaulliste. Dacă se încăpățînează, Macron își mai poate păstra pentru o vreme această poziție – dar pe planul politicii interne distanțarea de „gaullism” e inconturnabilă. Paradoxal, această distanțare va avea loc într-un moment în care raportarea la De Gaulle devine în Franța din nou un sport politic național. Din strategia pe termen lung a lui Marine Le Pen – ale cărei șanse să fie aleasă președinte în 2027, la o a treia încercare, cresc – face parte și angajamentul de a urma ideile generalului („continuation des idées du général”). Partidul „Frontul Național” – inițial, ostil lui De Gaulle – s-a redenumit, cu referire clară la mișcarea RPF a lui de Gaulle, „Rassemblement National” („Adunarea Națională”), și și-a redefinit relațiile de familie politică, spun jurnaliștii, deja în anul 2020: „De Gaulle sînt eu. De Gaulle e tatăl meu”.
Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.
traducere de Matei PLEŞU
