Emmanuel Macron – De Gaulle pe jumătate

Wolf LEPENIES
Publicat în Dilema Veche nr. 1008 din 3 august – 9 august 2023
Charles de Gaulle © wikimedia commons
Charles de Gaulle © wikimedia commons

Francezii fac tărăboi. Îl însoțesc pe Emmanuel Macron cu linguri și cratițe, într-un „Concert de casseroles”, în turneul său prin provincia franceză, prin care încearcă să domolească furia populară pricinuită de promulgarea prin decret prezidențial a reformei pensiilor. Într-un elan autocritic – „nu am reușit să vă conving pe deplin” –, Macron și-a impus „o sută de zile de reconciliere, de căutare a unității, pline de ambiție și dorință de acțiune în serviciul Franței”. Pe 14 iulie, de ziua națională a Franței, el își propune să facă un bilanț [articolul este scris înainte de această dată – n. trad.].

„O sută de zile”, „14 iulie” – publicul larg încearcă să ghicească de ce a ales Macron, conștient de valorile lor simbolice, aceste date pentru campania sa. Cele „o sută de zile”, a declarat un consilier prezidențial, trimit la durata de care a avut nevoie Franklin D. Roosevelt, după începerea mandatului său în 1933, pentru a pune bazele programelor economice „New Deal”. Populația însă asociază „Cent Jours” cu tentativa din 1815 a lui Napoleon, exilat pe atunci în insula Elba, de a reveni la putere. Au urmat însă bătălia de la Waterloo și exilarea pe insula Sfînta Elena. Indiferent de bilanțul pe care îl va face Macron de ziua aniversară a Revoluției Franceze, o nouă revoluție nu va avea loc și Macron nu va fi exilat. Ceea ce va rămîne e, mai mult decît o criză de guvern, o criză a democrației prezidențiale franceze, care amenință stabilitatea celei de-a Cincea Republici.

Constituția celei de-a Cincea Republici e credoul lui Charles de Gaulle și influențează pînă în ziua de azi stilul și substanța politicii franceze: „Tout le monde a été, est, ou sera gaulliste” („Întreaga lume a fost, este sau va fi gaullistă”), scria André Malraux. Și Macron se declara „gaullist”, încă de cînd candida la președinție. Pe pagina sa de Internet îl cita pe De Gaulle: „Franța nu este stînga. Franța nu este dreapta”. Macron a făcut din „Ni-Ni” (nici, nici) leitmotivul campaniei sale electorale. Asemenea lui De Gaulle, el s-a poziționat dincolo de partide, întemeind, cu numele bine ales „La République En Marche”, o „mișcare” – la fel ca De Gaulle în 1947, care, după ce a părăsit guvernul provizoriu, și-a adunat susținătorii într-o mișcare numită „Rassemblement du peuple français” (RPF).

În 2017, Macron și-a adus „gaullismul” în biroul prezidențial. Astăzi, unul dintre motivele scăderii masive a credibilității sale e faptul că a promovat excesiv o jumătate a moștenirii gaulliste neglijînd cealaltă jumătate. Filozofia politică a lui De Gaulle se întrupa în doi actori distincți: președintele statului și poporul. În 1962, francezii au aprobat prin plebiscit propunerea lui De Gaulle ca poporul să aleagă președintele statului în mod direct. Printr-o referire intenționată la ritualurile încoronării, legitimitatea îi este conferită șefului statului prin „onction populaire”, prin ungere de către popor. Relația strînsă dintre „président” și „peuple” alcătuia cadrul de legitimitate al Republicii: plenipotența șefului statului își găsea corespondentul în puterea poporului de a influența politica prin instrumentul referendumului. De Gaulle a guvernat ca un monarh – ceea ce nu i-a știrbit legitimitatea, deoarece își lua poporul în serios și își asuma riscul unui referendum. Cînd, după patru plebiscite cîștigate, a pierdut referendumul din 1969 pentru reformele regionale și ale Senatului, el s-a retras. Emmanuel Macron a celebrat, în mai mare măsură decît alți președinți, un stil politic monarhist – fără să-și pună politica de reformă la încercare printr-un referendum. De unde și deficitul masiv de legitimitate.

Acum, nimeni nu se mai poate aștepta ca Macron să comită un suicid politic și să supună detestata reformă a pensiilor unui plebiscit. El nu a reușit să obțină o majoritate în favoarea reformei nici în Adunarea Națională a Franței. Pentru asta, ar fi fost necesară o schimbare de strategie. „La République En Marche” era o mișcare care trăia din elanul susținătorilor ei. Dar acest elan nu poate funcționa pe termen lung. Pentru stabilizarea unui program politic și pentru menținerea puterii e nevoie de rutină, ceea ce necesită trecerea la un partid „adevărat”. Lui Macron nu i-a reușit această tranziție, chiar dacă și-a rebotezat mișcarea într-un partid numit „Renaissance”; constituirea unui aparat de partid eficient nu a reușit nici ea. Prețul plătit a fost pierderea majorității absolute la alegerile din 2022.

Partidele trebuie să fie capabile să făurească coaliții, atunci cînd nu mai pot obține majorități politice pe cont propriu. Ceea ce premierul Élisabeth Borne nu a reușit, în contextul controversei din jurul reformei pensiilor. Ei nu i-a mai rămas decît recursul la articolul 49.3 din Constituție, care îi permite Guvernului să decreteze o lege chiar și în lipsa majorității parlamentare. Dar răspunderea pentru incapacitatea de a fi obținut o majoritate în Adunarea Națională îi aparține lui Macron. El a ratat prilejul de a le face republicanilor concesii la timpul potrivit, pentru a-i cîștiga ca parteneri de coaliție. A făcut, în schimb, tot ce i-a stat în putință pentru a nu permite ca „Horizons”, partidul lui Édouard Philippe, primul său prim-ministru, să devină prea puternic. Ceea ce e greu de înțeles, în condițiile în care Philippe s-a alăturat principalelor convingeri ale lui Macron fără rezerve și l-a susținut. S-ar putea ca invidia față de charisma lui să fi jucat un anumit rol pentru Macron: în timp ce popularitatea sa e în scădere, Édouard Philippe, primarul orașului Le Havre, rămîne cel mai îndrăgit politician francez.

Macron știe că, pentru a putea să înfăptuiască măcar o parte dintre planurile sale de reformă pînă la finalul mandatului său în 2027, trebuie să-și schimbe strategia și stilul politic. Ceea ce presupune și o îndepărtare de „moștenirea” gaullistă. Chiar și membrii propriului său partid consideră că acțiunile „monarhului republican” sînt catastrofale, și avertizează: „Cum poate merge mai departe fără să consulte poporul?”. Ei cer ca Macron să reducă amploarea „prezidențialismului” său și să acorde mai multă atenție Parlamentului și democrației de partid. Asemenea măsuri nu pot fi înlocuite prin înscenarea de evenimente pseudo-parlamentare cu nume răsunătoare, precum „Grands Débats” sau „Conventions Citoyennes”. Poate că, pentru supraviețuirea sa politică, Macron va trebui să inițieze o schimbare de multă vreme așteptată de către o mare parte dintre francezi. E vorba de parlamentarizarea celei de-a Cincea Republici, printr-o restrîngere a puterii președintelui și o consolidare a puterii prim-ministrului, prin trecerea parțială la sistemul de vot prin reprezentare proporțională și prin decuplarea alegerilor parlamentare de cele prezidențiale.

Declarația supărătoare a lui Emmanuel Macron potrivit căreia Uniunea Europeană ar trebui să aibă o poziție proprie în conflictul taiwanez, atît față de China, cît și față de SUA, se află în tradiția politicii externe gaulliste. Dacă se încăpățînează, Macron își mai poate păstra pentru o vreme această poziție – dar pe planul politicii interne distanțarea de „gaullism” e inconturnabilă. Paradoxal, această distanțare va avea loc într-un moment în care raportarea la De Gaulle devine în Franța din nou un sport politic național. Din strategia pe termen lung a lui Marine Le Pen – ale cărei șanse să fie aleasă președinte în 2027, la o a treia încercare, cresc – face parte și angajamentul de a urma ideile generalului („continuation des idées du général”). Partidul „Frontul Național” – inițial, ostil lui De Gaulle – s-a redenumit, cu referire clară la mișcarea RPF a lui de Gaulle, „Rassemblement National” („Adunarea Națională”), și și-a redefinit relațiile de familie politică, spun jurnaliștii, deja în anul 2020: „De Gaulle sînt eu. De Gaulle e tatăl meu”.

Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.

traducere de Matei PLEŞU

O mare invenție – contractul social jpeg
Succesiunea generațiilor în comunitatea academică: Valentin Constantin și Diana Botău
Regimurile dictatoriale și mișcările fundamentaliste s-au asociat într-o ofensivă violentă, propagandistică și armată, împotriva lumii euroatlantice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Populiștii nu (mai) sînt o excepție
Întrebările despre soarta Uniunii Europene, acuzațiile de extremism și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A conviețui cu imposibilul
Dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero.
Frica lui Putin jpeg
„Scena politică”
Avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală.
AFumurescu prel jpg
Vai, săracii, vai, săracii ziariști…
Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător!
MihaelaSimina jpg
Cea mai frumoasă clădire din Cernăuți
Unul dintre „sporturile” la care istoria este campioană se numește „paradox”.
Iconofobie jpeg
O rugăciune la Bicaz
Nu faptul că încercam să‑l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea.
„Cu bule“ jpeg
Mesa
Faptul că mesa apare des în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al XIX-lea.
image png
Ce-i rămîne Mariei de făcut?
Întrebările morale cu privire la integritatea academică și presiunea de a se conforma normelor nescrise ale colectivului profesional rămîn deschise.
RNaum taiat jpg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Întoarcerea
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de uscat“, cum li se întîmplă marinarilor.
image png
Misterele bugetare
Una din temele importante legate de transformarea sistemului public românesc este cea a „discreției” cu care au avut loc schimbările în administrație.
image png
Inteligența Artificială și ambiția personală
Riscul de a cădea în groapă e mai mare atunci cînd privirea e întotdeauna spre orizont.
image png
Neo-religii
Trăim deci în epoca neo-religiilor. (Asta cît ne vor mai lăsa ele să trăim...)
image png
Note, stări, zile
...Și, dacă ai noroc, ideea revine la tine tocmai cînd gîndești aceste lucruri.
image png
Inamicul public numărul 1
Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să decidă opinia publică totul!
image png
Algoritmul istoric al jacardului
N-ai zice că-i vreo legătură. Istoria, însă, o țese subtil.
image png
image png
Toți sîntem puțin luați
Elevii merită un mediu educațional sigur și stimulativ.
image png
Marca urs
Ecourile publicității se sting totuși, în timp, lăsînd în urmă fragmente pitorești, dar efemere.
p 7 Drapelul Partidului Republican din SUA WC jpg
Regula neoliberală a minorității
Nouă însă probabil că ne pasă.
image png
Echipa de fotbal proaspăt calificată la Euro 2024 ar putea deveni chiar bună?
Dacă mai întîrzie puţin se trezesc bătrîni. Ce îi ajută? Nu au viciile generaţiilor trecute.
image png
Jucării și steaguri
Mă tem că aici diferența față de americani nu e doar de formă, ci și de fond.
image png
Despre apartenență: între liniște și îngrijorare
Patriotismul constituțional ar deveni astfel legătura de apartenență care solidarizează comunitatea, pe temeiul libertății.

Adevarul.ro

image
Prințul William îl etichetează pe Regele Charles drept „incompetent” și prevede o revoluție regală când va urca pe tron
Se pare că Prințul William admiră felul cum bunica sa conducea regatul, dar crede că modul în care tatăl său o face nu se ridică la aceleași standarde.
image
Cum poți rămâne fără moștenire dacă „uiți” de ea mai mult de 3 ani: „Dacă ai o proprietate, ai grijă de ea!”
Românii care dețin case sau terenuri cu situație juridică neclară le pot pierde dacă nu se interesează de ele mai mult de trei ani. Acest lucru este posibil prin legea care permite notarea posesiei în cartea funciară și împroprietărirea după trei ani.
image
Fotografiile cu Cherecheș prins în Germania, subiect de glume: „Deci au dreptate vecinii mei care au zis că în Germania nu este ca în România”
Fotografiile apărute în presă și pe rețelele de socializare cu primarul din Baia Mare, Cătălin Cherecheș, prins în Germania, au declanșat discuții aprinse printre internauți.

HIstoria.ro

image
Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.