Eminem <i>vs</i> Rousseau

În Essai sur l’origine des langues, Rousseau spune că inventarea cuvîntului nu a venit din nevoie, ci din pasiune, pentru că, înainte de a gîndi, omul simte. Cuvîntul, instrumentul cel mai abstract, dar şi cel mai acoperitor, de comunicare, e făcut să exprime, mai ales, stări. Nimic nu mă convinge mai mult de teoria lui Rousseau, decît un produs cultural apărut, cu două secole mai tîrziu, în Bronxul newyorkez: muzica rap. Începutul noului mileniu găseşte muzica rap americană la apogeul succesului planetar, iar omul care domină această muzică este un personaj tumultuos, care, culmea, aparţine rasei caucaziene: Marshall Bruce Mathers III, cunoscut printre raperii americani ca Slim Shady, dar mai cunoscut pentru toată lumea sub numele Eminem. A crescut într-o suburbie a Detroit-ului, în jurul intersecţiei străzilor 8 Mile şi Schoenherr, un loc în care nu ai vrea să te prindă seara. Astăzi are 35 de ani, a depăşit 100 de milioane de albume vîndute, a ajuns un mogul al show business-ului, are un ego gigantic şi o viaţă personală răvăşită de furii haotice. Totuşi, Eminem cîntă rapul cel mai puternic sau, în orice caz, cel mai convingător. Talentul său absolut unic constă în capacitatea uimitoare de a cupla cuvintele cu ritmul (the beat), livrînd asonanţe, aliteraţii şi rime de o forţă năucitoare. Muzica rap redescoperă, de fapt, ceva ce ştim cu toţii de la Aristotel încoace: cuvîntul incantat este cu mult mai puternic decît cuvîntul rostit pur şi simplu. Iar Eminem duce acest adevăr la cote dureroase. Unul dintre ultimele superhituri ale lui Eminem se cheamă "Stan". E vorba despre un tînăr care trăieşte o viaţă tensionată în cuşca strîmtă a unei mediocrităţi de nesuportat şi care idolatrizează patologic, pînă la anulare de sine, un superstar de rap. Îi scrie repetat, dar, din motive conjuncturale, scrisorile sale nu ajung la idolul său. Lipsa de răspuns a idolului îl frustrează, îl umileşte şi, în cele din urmă, îl conduce la un gest nebun. Scrisorile sale devin tot mai furioase şi tot mai personale pînă cînd, într-o noapte ploioasă, îşi ia prietena gravidă, o închide în portbagaj, goneşte ca un nebun spre un nicăieri în beznă, imprimă o casetă cu un mesaj de ură desfigurantă pentru idolul său şi face un accident în care îşi pierd viaţa atît el cît şi prietena sa, claustrată în portbagaj. La final, starul îi răspunde, în sfîrşit, calm, poate chiar salvator, cu cîteva rînduri de încurajare şi de îndemn spre un tratament de specialitate, fără să ştie că răspunul său vine prea tîrziu şi fără să ştie, mai ales, ce a putut genera tăcerea sa. Acest cîntec este o mostră perfectă a muzicii lui Eminem. Ritmul, ploaia cu sonorităţi torenţiale, sunetul scrijelit al creionului care scrie nervos pe hîrtie scrisorile pe care vocea metalică, rece, schizoidă aproape, a lui Eminem ni le citeşte sacadat, produc un efect care ridică părul în cap. Conservatorii americani îl socotesc direct periculos şi fac apeluri patetice, către părinţi şi dascăli, să ţină copiii departe de mesajul muzicii lui Eminem. Cunoscutul comentator Bill O’Reilly scria: "Cît de mult ne-am schimbat! Acum 40 de ani, apărea un puşti de nicăieri, care cînta despre ursuleţi, cîini de vînătoare şi despre mama lui, pe care o iubea la nebunie, şi a devenit superstar, era Elvis Presley. Acum, apare un puşti de nicăieri, care cîntă despre vomă, droguri, abuzuri sexuale asupra minorilor şi despre mama lui pe care o urăşte, numind-o adesea tîrfă, şi devine superstar - e Eminem!". Nu voi contrazice observaţia lui O’Reilly, căci e corectă: versurile lui Elvis par zefirul cel mai diafan faţă de ceea ce cîntă, apăsat, Eminem, iar dimensiunea celor doi artişti este cu adevărat comparabilă în peisajul muzical al vremii lor. Rapul este, în general, o întoarcere la primitivism, o regăsire a energiei distructive care zace în lucrurile simple, sărace, tocmai pentru că sînt simple şi sărace. Eminem însă se distinge printr-o capacitate unică de a injecta tragic în acest gen de muzică. Este un pesimist profund ca Schopenhauer, un revoltat din specia lui Nietzsche, deşi - sînt sigur - nu a citit vreodată un rînd din aceşti maeştri. Printre raperi, el e unic pentru că găseşte ritmul cel mai potrivit pentru fonetica versului, pe care îl muşcă pînă la carne vie cu o rostire de marcă personală, numai a lui. Unii spun că este un mare muzician, şi cei care spun asta nu sînt nişte oarecare: Elton John îl aşază printre preferaţii săi din toate timpurile, alături de Mick Jagger şi Jimi Hendrix. Mie însă mi se pare a fi mai degrabă un poet de mare forţă care îşi rosteşte versurile pe un ritm obsesiv, potenţîndu-le pînă la insuportabil. Sînt mulţi cei care subliniază mesajul social al lui Eminem, dar chiar şi ultraliberalii americani au reticenţe în a-l lăuda pentru că el exprimă pregnant spiritul lumii rap, agresiv, homofob şi machist. Totuşi, nimeni nu exprimă mai percutant drama marginalilor ghetoizaţi din America timpului nostru. Sinceritatea sîngeroasă a tragicului din cîntecele lui Eminem este irefutabil dovedită de faptul că muzica sa este adînc autobiografică, chiar dacă, după cum mulţi îi reproşează, este mai degrabă o biografie inventată în aspectele ei abisale. Eminem, ca un artist adevărat, se caută pe sine însuşi în toate formele de exprimare posibile. Filmul său, 8 Mile, după numele străzii pe care a crescut, este impresionant şi îl recomand oricui. Eminem îşi crucifică, pur şi simplu, biografia şi se războieşte cu toţi cei care sînt parte a ei: părinţi, vecini, profesori, prieteni. Doar copiii mici scapă acestui tratament verbal exterminator, în numele unei duioşii poate inexplicabile, dar care dă foarte bine în context. Sigur că abundă cuvintele porcoase, vulgare, pornografia şi înjurăturile cele mai dure. Dar limita artei a ajuns deja aici şi ploaia de obscenităţi nu mai descalifică gestul estetic, de multă vreme. Teoria lui Rousseau, pe care am schiţat-o sumar la început, continuă spunînd că, datorită faptului că vorbele sînt produsul pasiunii, limbajul figurat a apărut înaintea celui propriu. Aici, Eminem rupe teoria lui Rousseau, căci întoarcerea la primitivism - calea unică spre sinceritate pentru unul ca el - este tocmai întoarcerea la sensul propriu al cuvintelor. Nu veţi găsi nici o metaforă şi nici o comparaţie în versurile lui Eminem. Impresia că sensul originar al cuvintelor este cel propriu e covîrşitoare.