Electorale

Oricare ar fi fost marţi rezultatele alegerilor primare din Statele Unite, fenomenul Obama marchează într-un fel semnificativ viaţa şi orientările majore ale politicii acestei ţări. Negru (după tată) şi alb (după mamă), creştin, deşi a învăţat într-o şcoală cu o majoritate musulmană, Obama a declanşat o răsucire spectaculoasă în opţiunile americanilor interesaţi de politică. A reuşit să depăşească identificarea lui cu programul marii minorităţi căreia îi aparţine. Mesajul lui s-a adresat americanilor doritori de schimbare şi gata să contribuie la această schimbare. A reuşit să devină o figură politică naţională atrăgînd la început pe lîngă votul negrilor, pe cel al tinerilor albi cu studii şi al independenţilor. Pe măsură ce s-a impus, tînărul senator de Illinois a reuşit să-i convingă că va fi un bun preşedinte pe mulţi partizani ai contracandidatei democrate, senatoarea de New York, Hillary Clinton, ba chiar şi pe cei ai conservatorilor dezamăgiţi de incapacitatea propriului partid de a propune un candidat credibil şi fidel valorilor tradiţionale. Atitudinea de cîştigător a determinat modificări importante: superdelegaţii (noi i-am numi activiştii) al căror vot se pare că va fi decisiv la Convenţie, dar şi donatorii s-au reîntors spre Obama, încît în ultimele zile, doamna Clinton a fost nevoită să scoată 5 milioane de dolari din banii ei personali pentru a susţine cheltuielile de campanie. Ea a şi înăsprit tonul polemic: "Să-ţi fie ruşine, Obama!" - a spus în legătură cu falsificarea sau citarea intenţionat greşită a unor cifre. Lui Obama nu i-a fost ruşine. După 10 victorii consecutive, Obama pare a fi candidatul care, odată ales, ar putea lichida consecinţele Administraţiei Bush jr. Ceea ce era considerat un handicap devine un avantaj: puţina lui experienţă politică poate fi o garanţie că nu va călca pe urmele înaintaşilor săi din Casa Albă, că va fi în stare să readucă în America spiritul de cîştigător (bani, războaie, competiţii sportive şi tehnologice) şi să se bucure de ceea ce au sau vor avea. Discursului tehnocrat al lui Hillary Clinton, cu soluţii concrete la probleme concrete, el îi opune fraze despre speranţă, despre unitate, despre continuitatea cu America lui Kennedy şi Luther King. Are intonaţii corecte deoarece crede în ce spune. Experienţa a învăţat-o pe Hillary să nu-şi expună dintr-odată intenţiile, să nu sperie, să nu dea senzaţia că, puse în practică, planurile ei vor crea o redistribuţie jenantă pentru cei care au, insuficientă pentru cei care n-au. De aici o anumită reţinere teribil de asemănătoare cu ipocrizia. John McCain, candidatul conservator care s-a desprins în cîştigător în cursa partidului său, e prea sincer: nu pare a căuta soluţiile valabile pentru o majoritate, ci doreşte să impună soluţiile corecte din punctul lui de vedere. Convertirea conservatorilor spre Obama, chiar dacă deocamdată nu e ameninţătoare sub raportul numerelor, e semnificativă din punctul de vedere al tendinţelor. Oameni care n-ar accepta cu uşurinţă să locuiască în vecinătatea unui om de culoare ar fi dispuşi să voteze pentru Obama şi pentru era nouă promisă de el. Comentatorii prudenţi nu ezită să le amintească americanilor că, în scurta lui carieră de senator, Obama a votat mereu la stînga, speranţa e o marfă uşor de vîndut, dificultăţile încep cînd trebuie livrat conţinutul. Din discursul charismatic şi pasional al lui Obama lipsesc amănuntele: nu precizează de unde va face rost de banii pentru proiectele necesare rezolvării crizei energetice, elaborării "noilor energii", investiţiilor în suprastructură, care sînt ideile sale despre cum trebuie să fie politica externă, nu despre cum nu trebuie să fie. A votat mereu împotriva războiului din Irak. Dar ce se poate face în situaţia concretă? Care va fi politica lui faţă de Israel şi palestinieni? Obama nu detaliază. În campania electorală, chemarea la unitate poate face minuni, dar viaţa politică presupune duşmani. El este un excelent candidat. Ceea ce nu înseamnă că va fi un bun preşedinte.