Ei - onoarea lor

Salman Rushdie, faimosul romancier indian, om cu experienţă incontestabilă în privinţa "jignirii islamului", încearcă să descifreze în ultimul său roman (Shalimar the Clown, apărut în septembrie 2005 la Random House) tainele acelei chimii sufleteşti oculte care transformă un credincios într-un terorist. Cum sînt absolut sigur că nu va trece mult şi vom avea cartea în librăriile noastre, nu am să intru în detaliile poveştii care începe în Kashmirul profund şi ne duce pînă la Los Angeles. În orice caz, mai toţi cei care au citit cartea laudă paginile în care se arată cum Shalimar, un musulman rural, devine terorist după ce soţia sa, dansatoarea Boonyi, o hindu fermecătoare, începe o poveste de dragoste cu ambasadorul american Max Ophuls, descendent al unei familii evreieşti cu o istorie dramatică în Europa hitleristă. Shalimar taie gîtul americanului şi o apucă pe drumul fără întoarcere al terorismului. Ceva de dincolo de el, un fel de daimon irezistibil, îl obligă la asta. Nu este o opţiune, este singura cale. Dacă ar fi doar răzbunare, am fi în plin Shakespeare, dacă ar fi doar rătăcire a sufletului înnebunit de patimă, am fi în Dostoievski, dar e altceva, şi de aceea sîntem în islam: este cultul onoarei. Mai ştim ceva despre vigoarea ucigaşă a onoarei orientale de prin cărţile despre Japonia pre-modernă. Dar amestecul unei asemenea culturi cu islamul, o religie cu o mistică intensă, produce un fenomen exploziv, care ameninţă planeta - terorismul. Teroristul islamic este o maşinărie infernală: are simţul onoarei japonezilor kamikaze, are devoţiunea mistică a unui Simeon Stîlpnicul, determinarea unui broker de pe Wall Street, şi setea de puritate a unui poet romantic din secolul al XVIII-lea. În plus, el ştie că lumea acesta trebuie trecută prin focul jihadului. Paradoxal, dar în spaţiul onoarei pure lucrurile arată mult mai vag decît ne-am aştepta. Ai spune că onoarea trăită cu asemenea cerească intensitate ştie exact ce este, ştie clar care este acel set de lucruri pe care nimeni nu are voie să le atingă, iar dacă le atinge, pedeapsa aceluia aspră şi imediată va fi. Dar nu este aşa. În lumea acestui fel de onoare, demarcaţiile sînt vagi, iar mecanismele abisale. În altă carte a sa (The ground beneath her feet, apărută deja în româneşte la Editura Polirom), Rushdie scrie că "insultele sînt misterioase". Poţi să strigi cuiva cele mai oribile lucruri - Curvă! Putoare! - şi nu se întîmplă nimic, dar tectonica adîncă şi implacabilă a onoarei se cutremură tragic dacă spui ceva mai puţin violent - Pentru mine eşti un nimic! Slavă Domnului că nu am un copil ca tine! Nu valorezi nici cît noroiul de pe ghetele mele! Acestea sînt jignirile care transformă omul acestui fel de onoare în călău. Adevărul este că nu ştii niciodată dacă insulţi sau nu, pînă cînd nu vezi reacţia celuilalt. Mai ales într-o cultură a onoarei, omul are suveranitate deplină în a decide dacă a fost sau nu jignit; este stupid să răspundem musulmanilor jigniţi de caricaturile daneze că degeaba se simt jigniţi, pentru că nimeni nu a vrut să-i jignească, să le dăm la cap cu libertatea de expresie şi să le ţinem prelegeri rafinate despre virtuţile sofisticate ale umorului. Asemenea răspuns este perfect valabil în cadrul unei culturi în care onoarea valorează mult mai puţin decît legea şi ceva mai puţin decît umorul, adică la noi, printre creştinii trecuţi prin Iluminism şi prin cel puţin un secol de secularizare. Dar acest răspuns nu va decongestiona vena de la gîtul musulmanului care urlă pe străzile din Damasc sau Teheran sau Londra sau Auckland. Antropologii vorbesc despre opoziţia dintre culturile onoarei şi culturile legii, în pandant cu opoziţia dintre cultul onoarei şi cultul legii. Nu insist, spaţiul nu îmi permite, marchez doar acest fapt foarte important: noi ştim. Antropologia, dreptul comparat, fenomenologia religiilor, etica sînt epistemele noastre. Avem întreg bagajul de cunoaştere şi de înţelegere ca să ştim ce se întîmplă acum cu ei. Asta ne oferă un imens avantaj, pentru că ei nu ne înţeleg, nici nu vor să ne înţeleagă şi nici nu au cum să ne înţeleagă. În plus, această experienţă disperată a onoarei nu le este de tot specifică. Vom fi surprinşi să punctăm pe harta juridică a lumii acele locuri în care motivele "de onoare" exonerează răspunderea crimei sau, măcar, o diminuează sensibil. E uimitor să vezi cîte ţări din lume, inclusiv mai "blîndele" Iordania şi Maroc, au legi care absolvă de vinovăţie un bărbat care îşi ucide soţia adulterină. Terorismul islamic are ceva din nebunia oarbă a unei crime din onoare. Lumea este soţia infidelă a lui Allah, iar musulmanul pur trebuie să comită ritualul uciderii lumii adulterine surprinsă în plin păcat cu America. Asemenea dispoziţii penale nu sînt proprii doar spaţiilor musulmane. Norme care absolvă sau, în orice caz, uşurează tratamentul unui asemenea ucigaş se găsesc şi în Israel, şi în Peru, şi în Bangladesh. Abia în 1975 tratamentul îngăduitor al crimei din onoare a fost eliminat din legislaţia penală franceză, abia din 1980 mergi la închisoare în Columbia dacă îţi ucizi soţia infidelă, şi abia din 1990 uciderea propriei soţii uşuratice este cu adevărat o crimă în Brazilia. Iată că, în bune şi rele, există unele asemănări între "noi" şi "ei". Şi noi ştim ce este onoarea. Dacă tot au pornit acest război, în care, fie şi numai pentru că ne permite Coranul, trebuie să ripostăm, e bine să pricepem care ne este avantajul: noi îi putem înţelege pe ei, dar ei, pe noi, nu. Luptăm cu un inamic pe care îl putem "citi" şi care nici măcar nu e interesat de noi. Nu spun mai mult decît că, logic, nu avem cum să pierdem acest război.