Ar fi bine. Ar însemna că oceane de drame mai mari decît plecarea unui fotbalist de la o echipă n-ar mai exista în următorii 79 de ani. Ar fi ceva. Imaginaţi-vă cîţiva soldaţi în gropile înecate în noroi de lîngă Verdun, bombardaţi zi şi noapte, trebuind să reziste metalului venit din cer sau din tranşeea vecină, cărora li se spune că peste o sută de ani cea mai mare dramă a omenirii va fi plecarea unui micuţ argentinian de la echipa de futbol a unui oraş dintr-o ţară obscură în care un nebun tot ridică o catedrală cu forme trăsnite. Probabil că i-ar păli damblaua înainte să-i lovească vreun obuz. Dacă vi se pare că nu trăim în cea mai bună şi nebună dintre lumi luaţi acest exemplu. Sau pe cel mai la îndemînă al unei planete atacate de cea mai gravă pandemie din ultima sută de ani care inventează în timp record un vaccin pe care mai mult de jumătate din umanitate îl refuză. Jules Verne nu putea imagina mai bine. Şi nici pe Messi nu îl putea vedea prin pîcla viitorului. Dramoleta e prea greu de anticipat de oamenii care visau doar că zboară. Messi şi toţi enoriaşii Bisericii Sfîntului Leo suferă de-a dreptul. El Pulga are un naturel simţitor, despărţirea de clubul care l-a crescut la propriu (i-a dat hormoni de creştere, că era prea mic) şi la figurat are accentele unei rupturi interioare. Nu trebuie să rîdem, sentimentul e real. Omul se ataşase de tot ce e Barça, iar planeta aşa îl voia, în blaugrana. Pămîntenii se leagă de asemenea poveşti, chiar şi Leo se legăna seara înainte de culcare la gîndul acestui paradis pe care îl locuia. Pentru mulţi, căderea în lume a copilului-miracol e o mică moarte. Sfîrşitul unei lumi interioare în care se refugiau zilnic de la tot ceea ce viaţa cealaltă, cu gust metalic, le aducea în cale. Pentru ei, plecarea lui Messi de la Barcelona chiar că e drama secolului. Noi, ceilalţi, ne rugăm să fie aşa.