Dumnezeu şi Cezarul

Pe la emisiuni de televiziune şi prin ziare, ideea că politica este un fel de activitate complet autonomă în raport cu orice alt produs spiritual regulator, precum etica ori religia, are valoare de axiomă. Face parte din recuzita oricărui "analist" şi domină discursul autoreferenţial al oricărui politician sigur pe sine. Machiavelli a pregătit, intelectualmente, terenul, iar Revoluţia Franceză a realizat teoria după care statul - adică instituţiile care exercită puterea şi, pe cale de consecinţă, oamenii care le reprezintă - este exonerat de judecata morală pentru că treburile cetăţii reclamă un alt fel de rigori. Care rigori nu ni se mai explică, dar ni se spune mereu, cu aer iniţiat, că nu morala trebuie să reguleze politica. Poate dreptul. Poate voinţa electorală. Poate programul de guvernare. Liberalii cei mai sinceri susţin teza amoralităţii statului (în fine, ei îi spun "neutralitate morală"), în vreme ce socialiştii nu pot ieşi din obsesia caracterului de clasă a orice. Din păcate, aproape nimeni nu le mai răspunde. S-au găsit explicaţii convingătoare ale acestui fenomen, rezultat al desacralizării sau dezvrăjirii lumii. În spaţiul euro-atlantic, acolo unde autonomia politicii este cea mai pregnantă, se aminteşte frecvent, drept argument suprem al separaţiei politicii de orice, chiar o vorbă a lui Isus Cristos. Nu cred că există vreun cuvînt al Mîntuitorului mai comentat, mai citat şi mai evocat decît răspunsul dat de acesta fariseilor şi "irodianilor": "Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu". Episodul se regăseşte în trei evanghelii, la Matei, Marcu şi Luca, ceea ce îi subliniază importanţa. Există, în general vorbind, două feluri de a înţelege această afirmaţie a Lui. Prima, şi cea mai răspîndită astăzi, este că Isus consacră o crevasă ontologică, o separaţie a lumilor şi a existenţelor, prin aceea că există o lume în puterea Cezarului şi o alta în puterea lui Dumnezeu. Separaţia aceasta merge mai departe în mintea multora: în lumea Cezarului legile lui Dumnezeu nu sînt aplicabile, aşa cum în lumea lui Dumnezeu legile Cezarului nu înseamnă nimic. S-ar spune, aşadar, că însuşi Fiul lui Dumnezeu consacră autonomia deplină a politicului. Dar mai există şi o altă înţelegere, ceva mai subtilă şi mai aproape de adevăr: între cele ale Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu, există o relaţie tensionată. Lumile nu sînt separate, ci în profundă legătură, căci ele se pot adesea confunda şi chiar înfrunta, iar răspunsul lui Isus Cristos nu este nicidecum consacrarea unei fracturi, ci soluţia pentru o tensiune. Este înţelegerea pe care o promovează autori absolut respectabili, precum Max Weber sau Jean Claude Eslin. Citatul "Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu" mi se pare că este un caz tipic de eronată înţelegere prin scoaterea afirmaţiei din context. Există aspecte de detaliu ale scenei în care Isus dă celebra replică şi care se omit, din păcate. Isus răspunde unei întrebări privitoare la legitimitatea plăţii impozitelor faţă de romani, pusă de farisei cu rea intenţie, căci ei urmăreau ca Isus să fie compormis indiferent de răspuns. Dacă Isus ar fi răspuns că impozitele trebuie plătite, trecea de colaboraţionist şi prestigiul său era compromis în contextul ocupaţiei romane. Dacă ar fi răspuns că impozitele nu trebuie plătite, trecea drept insurgent şi misiunea Sa putea fi lesne interpretată ca fiind pur politică. Apoi, e greu să nu sesizezi şi să nu iei în seamă ironia socratică cu care Mîntuitorul dă acest răspuns. Isus cere o monedă, arată pe ea chipul lui Cezar şi dă răspunsul. Sensul răspunsului este că spaţiile de autoritate sînt marcate cu chipul stăpînului, iar "lumea" banilor este a Cezarului pentru că, iată, chipul său marchează moneda. Numai că Cezarul nu poate stăpîni, în această logică, nimic mai mult decît monedele pe care le bate. Pe de altă parte, pornind de la acest episod, o întreagă patristică aminteşte că omul, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, trebuie să se livreze lui Dumnezeu, căci îi aparţine, aşa cum moneda cu chipul Cezarului aparţine Cezarului. De fapt, Isus reafirmă o ordine supremă, care e însăşi ordinea Creaţiei, şi nu divide lumea aşezată ca un întreg. Astfel înţelegînd pilda cristică, ajungem la concluzia că cei care spun că în lumea politicului Dumnezeu nu are ce căuta stabilesc implicit că politica stă sub puterea totală a banului. Ceea ce, cel puţin o minoritate dintre noi, se încăpăţînează să creadă că nu este adevărat. Am mai scris despre acest subiect acum cîteva săptămîni în acest colţ de pagină şi îmi asum responsabilitatea redundanţei numai pentru că aceia care cred că politica este un joc în sine şi pentru sine nu se opresc nici ei să ne tot livreze iluzia lor şubredă drept solidă cunoaştere epistemică.