Dumnezeu în clasa I

Am fost la deschiderea anului şcolar. Şcoala veche, din anii ’50. Floreasca, deci practic Dorobanţi, cu toate conotaţiile. Maşini străine cu portbagajele pline cu flori. Fotografi de la reviste (părinţi cu pile, deci). Copii rîrîiţi şi cu ochelari de vedere de firmă. Părinţi îmbrăcaţi conform cu standardele clasei mijlocii din ţările care au inventat clasa mijlocie. Şi un preot. Cu el a început şcoala, cu tot cu apa sfinţită şi predică. În ea, elevii au fost îndemnaţi să înveţe şi să cunoască, cu accent pe cunoaşterea Domnului. Sau descoperirea lui, sau ceva în zona asta aspiraţională. Cunoaşterea Domnului? În ce sens? Ce legătură are credinţa cu cunoaşterea? Din cîte îmi aduc aminte, cunoaşterea, în sensul european al termenului, are legătură cu ştiinţa, disciplina aceea empirică în care totul trebuie demonstrat. Dumnezeu e doar o teorie filozofică, şi pînă una-alta, nu există nici o dovadă fizică a existenţei lui. Cine doreşte să creadă e liber, însă treaba asta nu ţine de raţiune. Plus că Dumnezeu vine într-o varietate de arome, care în general se exclud unele pe altele. Ce concluzie să tragi de aici: că începutul şcolii în Pakistan se află în mare eroare? Religia în şcoală e o chestiune de educaţie generală, o să-mi spuneţi. E bine să înveţi despre mituri, întrucît sînt o parte a culturii umanităţii. OK, dar atunci de ce i-am dat afară pe Zeus şi Apollo, pe Budha şi Mahomed? Ce, ei nu sînt la fel de Dumnezei cu acte în regulă? Ba sînt, dar nu despre asta e vorba. Educaţia religioasă e de fapt iniţiere în ortodoxie. Şi încalcă, între altele, acel principiu ale separării între raţiune şi dogmă, pe care s-a construit Europa modernă. Sigur că poţi să renunţi la orele acestea, ca părinte, cu riscul de a-ţi vedea copilul privit ca un ciudat sau un sectant. Însă dincolo de asta, credinţa nu poate fi pur şi simplu predată. Ea e o descoperire a fiecărui individ. Ce se predă la şcoală e conformismul. Ca şi cum n-am avea destul din materia asta şi la celelalte ore… Pe drumul ăsta pavat cu icoane se află şi restul cuceririlor recente ale revigorării religioase. Mă aştept să-l văd şi pe Darwin pus la colţ " şi deja există nişte manuale distribuite de evanghelişti în care teoria "designului inteligent" e pusă pe acelaşi nivel cu evoluţia naturală. Fireşte că designul ăsta n-are de partea lui decît vorbe, pe cînd Darwin stă pe un morman de fosile. Numai că vorbele sînt dublate de bani, mulţi de tot, pentru că pe lumea asta sînt credincioşi care nu sînt mulţumiţi dacă nu răspîndesc în jurul lor propria revelaţie. Şi cînd vor veni în gaşcă cu ceva ordine de la minister, mi-e teamă că bietele maimuţe se vor trezi brusc fără rude cu celular şi periuţă de dinţi… De fapt, eu cred că şcoala ar trebui să răspîndească lumina, nu întunericul. Nu vă indignaţi înainte să vă explic. Întunericul nu e sinonim cu prostia sau bezna. E mai degrabă misterul lui "crede şi nu cerceta". E foarte frumos şi poetic şi te ajută să mergi mai departe într-o existenţă grea, cu gîndul că undeva acolo sus te ajută. Însă şcoala are o datorie mai importantă decît atît: ea trebuie să-i facă pe elevi să fie mîndri de ce a realizat umanitatea pînă la ei. Să-i uimească nu cu ce nu înţelegem, ci cu lucrurile pe care am reuşit să le aflăm. Să le facă poftă să descopere mai departe, să cerceteze, să caute şi să se mire. Să contrazică toate teoriile de pînă la ei, nu să le ia de-a gata şi să le molfăie în minte, o viaţă întreagă. Acum ceva vreme, parcă Petre Ţuţea spunea că nu ştie un lucru mai minunat şi mai uman decît o babă analfabetă şi credincioasă. O fi uman şi frumos, însă, dacă nu vă supăraţi, n-aş vrea să plătesc taxe ca să ajut la supravieţuirea acestui ideal bucolic. Baba aceea n-a fost la viaţa ei nici doctor şi nici inginer, nici specialist în IT şi nici contabil. Sigur, nu trebuie să fii ateu ca să fii bun într-un domeniu. Însă a începe clasa întîi prin a afla că cineva acolo sus are grijă de tine mi se pare un prim pas în a-ţi delega responsabilitatea pentru existenţa ta altui individ. Şcoala ar trebui să le spună elevilor că nu există destin, ci doar note bune. Şi apropo de asta, îmi aduc aminte că acum 20 de ani m-am rugat la o biserică pentru măcar un cinci la teza la mate. Fireşte, am luat patru, pentru că nu ştiam mai nimic. Îi provoc pe teologi la o explicaţie: Domnul nu ştie algebră sau n-a vrut să mă ajute, că fumam?