Drumul greşit

Drumul greşit începe bine. Indicatorul e frumos luminat, pavajul înghite fotonii ca o gaură neagră, în depărtare sclipeşte orizontul, invitator. Drumul greşit e minunat: trafic puţin, poliţişti politicoşi, umbră - vara, deszăpezire - iarna. Pe bornele kilometrice sînt scrise urări de bine, în loc de distanţe... ce mai, să tot mergi pe drumul greşit! Din construcţie, această arteră a destinului are cîteva caracteristici: e lată la intrare, îngustă de tot cînd ar cam trebui să întorci. Te prinzi tîrziu ce-i cu ea: cam atunci cînd nu mai ai nici benzină şi nici energie s-o iei de la capăt. Şi asta pentru că drumul greşit e o capodoperă a disimulării: nu poţi spune nici o clipă care a fost schimbarea aceea care a produs bascularea. Cînd a devenit, din minunat, o oroare? Cînd s-au risipit toate, şi paietele, şi copacii, şi bitumul? Nimic nu te pregăteşte pentru asta, cu toate că bunicii te-au avertizat în legătură cu greşelile capitale. Cu toate că şcoala ţi-a dat ceva educaţie în materie de morală şi i-dealuri (OK, alea ale eticii socialiste, dar orişicît!). Cu toate că ultimul om pe care l-ai întrebat înainte să faci dreapta ţi-a zis că-i o fundătură. Nimic nu te înarmează pentru întîlnirea cu capătul liniei. Nimic nu-ţi spune ce să faci cînd începe iarba. Şi cui să spui cînd rămîne liniştea. Sau cum să scapi de sentimentul că totuşi cineva te aşteaptă în altă parte şi acum e prea tîrziu să mai ajungi acolo. Naţiuni întregi o iau pe drumul greşit. Dar şi grupuri de şcolari în tabără, autocare cu turişti japonezi, şoferi obosiţi pe camioane mari cu azotat, simpli cetăţeni ameţiţi de viscol şi de ţuică. Mulţi n-au nici o vină decît aceea de a-şi urma ghidul, liderul sau intuiţia. Drumul greşit e adesea ultimul, cu toate că rareori te omoară: el e de fapt calea ratării tale, pe care înaintezi cu viteza celui care trebuie să toarne singur asfaltul. Ştii că nu se duce nicăieri, însă îţi fixezi repere pe care încerci să le numeşti realizări: copacul acela, dealul din depărtare. Ai ajuns undeva, nu? Există un drum greşit pentru fiecare, unul singur. Restul erau bune. Sau cel puţin aşa îţi spui, în momentele de depresie: "ce bine era să merg mai departe, oriunde, numai să nu intru aici, în hruba asta!". În fiecare ţară există o administraţie a drumurilor greşite. Din ea fac parte şi cei care se ocupă cu penitenciarele, şi doctorii de la spitalele de nebuni, şi bucătarii de la cantinele săracilor. Pentru fiecare fundătură personală, avem cîte un nume şi-o explicaţie: inadaptare, lene, inflexibilitate, lipsă de caracter sau educaţie. Pentru fiecare eşec de mase avem sociologi care ne explică cum a fost la 20 mai, chiar dacă nu se pot şi consola. Societatea nu priveşte cu ochi buni drumurile greşite: doar politicienii se plimbă pe ele, demonstrativ, înainte de alegeri, pentru că şi loserii votează. Însă nici unul n-a adus fonduri pentru o maşină universală de depanare, care să te ia pe sus şi să te pună înapoi pe şoseaua principală a societăţii. Ajungi cît de departe vrei tu - dar nu înapoi. Aha, maşina, o să ziceţi: adică tot cineva din afară care să te ia de nădragi şi să te scoată din belea! Ei, da, asta aş vrea acum: un utilaj care să vină, să ne ia pe toţi de nădragi şi să ne pună înapoi pe drumul cel bun. Ăla plin de gropi, înghesuit şi plin de fum şi de nervi. Însă cu un lucru cert, la fiecare mie de metri: o piatră pe care scrie încotro ne îndreptam. Ceva simplu, ca în Monty Pithon: Valea Norocului, 24 de kilometri.