Dreptul la durere
# În spații publice din nenumărate orașe ale lumii au apărut, după 7 octombrie, afișe cu fotografii ale civililor israelieni răpiți de Hamas. Aproape imediat a apărut și o specie de oameni a căror principală preocupare pare să fie distrugerea acestor afișe.
Rețelele sociale sînt pline de videouri-martor cu astfel de persoane. E foarte greu de înțeles ce speră acești indivizi să obțină. Afișele acelea sînt mai degrabă un semnal disperat al durerii decît o declarație politică de vreun fel. Dincolo de barajul de știri din teren căruia îi sîntem supuși de cîteva săptămîni încoace, distrugerea acelor imagini mi se pare unul dintre cele mai violent-absurde gesturi din tot acest război. Oameni despre care nimeni nu știe dacă mai sînt în viață – sau nu – sînt acuzați și pedepsiți încă o dată și încă o dată, la nesfîrșit, nu se știe de ce.
Singura explicație pe care am putut-o găsi în fața unei astfel de opere de vandalism la care am asistat în Berlin e aceea că toți cei afectați în vreun fel sau altul de evenimentele din Palestina înțeleg că, dincolo de războiul propriu-zis, conflictul se poartă în planul percepției publice. Ambele părți încearcă să convingă publicul extern, într-un fel de bătălie nesfîrșită pentru inimă și minte. Probabil asta a fost și logica autorităților israeliene atunci cînd au prezentat unorjurnaliști imagini ale asaltului de la 7 octombrie recuperate de la teroriștii Hamas morți sau capturați. Foarte mulți dintre participanții la acea prezentare au ieșit de acolo tulburați și confuzi. Cîțiva dintre ei au descris scenele pe care le-au văzut, însă cei mai mulți au preferat să-și avertizeze publicul că nivelul ororilor săvîrșite de Hamas este imposibil de descris.
# O amică dintr-o redacție mare europeană îmi descrie o ședință de sumar la care unul dintre colegii ei afirmă senin că va merge la o demonstrație de sprijin pentru cauza palestiniană. Omul are opinii ferme despre conflict și vrea să fie prezent la acea manifestație. Se oferă să și relateze de acolo. Este refuzat, iar amica mea se întreabă dacă ar trebui să raporteze șefilor ei schimbul de replici. Nu o face. Speră, pur și simplu, că omul va înțelege de ce e greșit să amesteci opinii proprii cu știri.
# Un alt amic, influencer iordanian de data asta, și-a propus să „educe” publicul non-arab în privința conflictului palestinian. Produce filmulețe, pe care le publică pe Instagram, în care explică rădăcinile conflictului de pe o poziție vădit anti-israeliană. Nu spune nimic despre rolul jucat de guvernele arabe de-a lungul istoriei. În privat, recunoaște că s-a greșit nemaipomenit de mult, însă nu o poate spune public. E și el un fel de soldat care luptă cu ce arme are la dispoziție. E în tonul lui un fel de amărăciune fatalistă, dar continuă să producă filmulețele alea. Îl cunosc destul de bine cît să știu că nu ar fi niciodată de acord cu barbaria Hamas, dar războiul ăsta e mai mare decît el. „Nu avem democrație și guvernele noastre sînt de rahat, dar voi (de acolo de unde stă el, eu reprezint publicul occidental generic) vă puteți convinge guvernele să țină seama de valorile pe care le clamează cînd ne tot dau lecții”, îmi zice la un moment dat. Discuția ar putea continua la nesfîrșit, dar aleg să mă opresc. Nu-mi folosește la nimic. Am văzut de prea multe ori de-a lungul timpului că genul acesta de conversații se termină aproape întotdeauna la fel, cu un soi de răceală care face orice discuție viitoare mai dificilă. Nici el n-a încercat să o ducă mai departe. S-a întors încrîncenat la filmulețele lui.
# Sentimentul neputinței ce răzbate din radicalizarea care crește permanent în jurul nostru e copleșitor. Și nu e vorba numai despre veșnicele războaie din Orientul Mijlociu, ci despre aproape orice subiect major care ajunge pe agenda publică: vaccinuri, drepturile minorităților de toate felurile, raportarea la străini etc.
Umanitatea pare să fi decis brusc să se trezească din amorțeală și să-și caute pricină sieși. Peste tot în jurul nostru privirea s-a întors dinspre viitor spre trecut și toată lumea are ceva de reproșat, de revizuit sau de recuperat. Trăim vremuri ale revanșei, de abandon lent al rațiunii în fața emoției. Și ducem războaiele noastre mici într-un fel de transă a autoconfirmării, ignorînd cu bună știință efectele gesturilor noastre.
Îndărătnicia oarbă care stă în spatele distrugerii unor afișe ce înfățișează victime rămîne pentru mine stupefiantă. Oamenilor nu li se refuză numai dreptul de a trăi într-un spațiu oarecare, de a se exprima public, ci și dreptul la durere. Se practică un soi de apartheid al suferinței – în spațiile noastre publice dintr-o dată nu mai e loc pentru suferința tuturor.
Compasiunea are capul spart și nu e nimeni care să cheme ambulanța.
În atari condiții, judecăți despre prejudecățile unor guverne sau organizații de presă sînt aproape ridicole. Problema e infinit mai mare.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
