Dreapta care ne-a tras pe stînga
Nu ştiu voi, dar eu eram absolut sigur că în capitalism toată lumea o să aibă maşină. Cu muncă, nu pe credit. Cu atît mai bună cu cît e mai mare. Americană, de preferinţă. Sau nu, mai bine suedeză! În fine, capitalismul din capul meu de copil de 10 ani (cînd mi-am şi fundamentat opţiunile politice) era neapărat motorizat la nivel de mase. Prin asta se şi deosebea de socialism, a cărui sosire la putere mi s-a părut mereu subvenţionată subteran de o conspiraţie mondială a vatmanilor de tramvaie. Niciodată, dar niciodată nu mi-am imaginat însă că treaba asta cu maşinile o să fie aşa o problemă. Sigur, Almanahul Scînteia m-a prevenit încă din 1982 de traficul cumplit din lumea capitalului (în special zona Los Angeles, în rush-hour). M-a prevenit, dar sună mai degrabă ca o promisiune exotică. Pe vremea aceea, traffic-jam-ul îmi părea mai degrabă apropiat de leisure: ce poate fi mai palpitant, pentru un pionier cu bicicletă din Pantelimon, decît să viseze că stă în maşină, în Los Angeles, cu orele...? Am aflat ce poate fi mai frumos decît asta: absolut orice. Şi-am mai aflat un lucru: să stai prizonier în maşina ta, în capitalism, duce într-o singură direcţie. La stînga. E foarte simplu: Bucureştiul a rezistat PSD-ului exact atîta vreme cît liderii de opinie ai oraşului (şi nu mă refer aici la ăia care apar la televizor, ci la frizeri şi taximetrişti, dăscălime şi pensionari luminaţi) au considerat că stînga îşi face afacerile în cerc închis, iar dreapta îi mai lasă şi pe alţii. Multă vreme a fost şi un vot al invidiei de mase: cum să-i votăm pâăştia ale căror maşini luxoase ne stropesc în fiecare zi la stop? Şi mai e şi mîndria de oraş purtător de stindard: e uncool, cînd mergem spre capitalism, să-i votezi pe ăia care trag invers, care te îmbie înapoi. Problema e că am ajuns în capitalism. Cu toţii, şi pesedişti, şi liberali, şi băsescieni şi oengişti. E frumos aici, însă e o mică problemă: nimeni n-a prevăzut că vom sosi. Nu avem nici scaune cîţi sîntem la masă, nici case, nici drumuri, nici legi. Poporul a făcut un efort, o rată, un credit, a stat la slujbă pînă la 9, şi pe net pînă la 12 noaptea. A ajuns. Dar singur, fără politicieni. Unde sînt ei? Acolo unde i-am lăsat. În temele din deceniul trecut: dosare, retrocedări, morală publică şi încrîncenare cu fond de ten în strat subţire, să se vadă bine pe cameră. Directorii s-au transformat în manageri, agenţii de vînzări în sales executives, chiar şi activiştii sînt acum PR consultants sau coach de carieră. Politicienii, care ar fi trebuit să devină administratori, au rămas acolo unde erau: la logica a trei ani de domnie urmaţi de unul de promisiuni. Bucureştiul a crezut multă vreme în piaţă. În forţa ei magică, de a stabili preţuri, de a inventa produse, hai, chiar şi de a pune borduri. Problema e că a venit un moment cînd piaţa n-a mai reuşit să se descurce singură. Şi un şcolar poate să-l descrie: e clipa în care lungimea totală a maşinilor din Capitală e mai mare decît cea a străzilor. Era evident de cîţiva ani că vine o criză masivă. Şi ar fi fost nevoie de un administrator care să facă planuri, să adune bani, să deschidă drumuri. Am avut în schimb oameni în care am crezut politic, în care ne-am recunoscut sufletul. Pînă cînd sufletul s-a rupt şi el, într-o seară, cînd ne-am învîrtit o oră după un loc de parcare. Dreapta a condus Bucureştiul exact atîta vreme cît am fost mai indiviualişti decît disperaţi. Acum, chiar şi cel mai înrăit dintre partizanii laissez-faire vorbeşte în termenii stîngii: planificare, taxe de intrare, centralizare a traficului, investiţii în infrastructură, finanţate cu taxe pe business. Libertatea de a cumpăra maşini şi-a atins limita. Prescurtat: Libertatea şi-a atins limita. Tocmai de aceea, oricine vine la putere va fi de stînga. Şi cu asta n-am spus altceva decît că Blaga sau Oprescu vor fi primari de stînga sau deloc. Dreapta, ca soluţie, e blocată în parcare.
