Două copile în finala de la US Open?

I se mai par cuiva copile cele două, Emma Raducanu şi Leylah Fernandez? Mai are cineva senzaţia că, la 18-19 ani, într-o finală de Mare Şlem eşti copil? Vîrsta, vorba cuiva, e doar un număr. În sport, vîrsta e o păcăleală. Sportul de performanţă e un fabulos accelerator de particule ale maturizării. Poate ultima copilă care a ajuns într-o finală a fost gîdea Simonei Halep, zgubilitica Ostapenko. Dar în spatele fetiţei care la fiecare bombă pe care o arunca şi care nu exploda unde trebuie se supăra de parcă i s-ar fi furat o păpuşă stătea o bătrînă nebună după succes. Campionii timpurii simt ca nimeni alţii mirosul gloriei şi se droghează cu el precum lupii de pe Wall Street, în vreme ce ceilalţi adolescenţi acneici continuă să aştepte la un colţ de stradă mult după ce a trecut ora întîlnirii. Emma Raducanu, subiect naţional dată fiind originea română a tatălui ei, are o mie de ani în spate căpătaţi în cele trei săptămîni de la New York. În primele zile cerea îndrumări de la alţii prin baza de la Flushing Meadows. Înaintea primului meci şi-a rătăcit căştile pentru muzică. „Nu-i nimic, dacă voi cîştiga azi voi avea bani să îmi iau altele”, şi-a spus. La capătul poveştii, Cenuşăreasa chinezo-româno-canadiano-britanică are cît să-şi cumpere vreo zece mii de dispozitive hi-tech. Copile? Leylah a cerut microfonul cînd toată lumea a crezut că a terminat discursul de după finala pierdută şi a spus că ar vrea să aibă rezilienţa pe care cei din New York au demonstrat-o în cei 20 de ani trecuţi de la atacurile asupra Turnurilor Gemene. Publicul s-a topit după ea. Raducanu (fără „ă”) mimează mai bine copilăria, atît de bine încît mai crede şi ea că are doar 18 ani. Sau poate nu vrea să afle cît de mare s-a făcut. Mare cît planeta. Nu poţi rămîne un copil, cum n-a putut rămîne Greta Thunberg. Un copil nu are responsabilităţi, Emma şi Leylah vor avea vagoane. Un copil nu cîştigă bani, cele două au devenit milionare. Totuşi, ele se deosebesc de noi, ceilalţi adulţi obişnuiţi. Percep liniile de energie ale pămîntului, sînt ubicue, pot vedea prin ziduri, simt mişcările atomilor şi aceste superputeri le dau o bucurie pe care o regăsim doar la copii. Rămîn blocate în cursa pentru imposibil, ca un ţînc care vrea să prindă porumbeii şi pune în fiecare zi aceeaşi abnegaţie în zadarnica întreprindere. Doar că la ele nimic nu e zadarnic, decît dacă ajung să-şi dea seama cît de sus au ajuns şi le apucă vertijul. Vezi Naomi Osaka. Dar Emma şi Leylah, eroinele celei mai frumoase finale din vremuri imemoriale, par că au stomacul tare. Să ne ţinem bine!