Dosarele CIA
Nu se ştie de ce li se spune "Bijuteriile familiei": şeful Agenţiei Centrale de Investigaţii (CIA), generalul Michael Hayden, a decis să dea publicităţii rapoartele secrete ale instituţiei conduse de el şi a cărei reputaţie a depăşit cu mult capacităţile ei reale. Tot ce e bun sau rău în lume depinde, în opiniile unor comentatori, cu faţă de oameni informaţi, de acţiunile CIA, de comploturile puse de Agenţie la cale, de indivizii cumpăraţi, de eroii ucişi. Vor fi publicate rapoartele referitoare la activităţile agenţiei de pînă în anul 1974, scoţînd la lumină cele mai scandaloase abuzuri - atentate, asasinate, ratate sau reuşite - urmărirea propriilor cetăţeni, răpirile, infiltrările în grupările de stînga sau stîngiste. Se vor explica şi mecanismele prin care au fost controlate corespondenţa dinspre şi înspre China şi Uniunea Sovietică, ascultările, urmărirea jurnaliştilor incomozi, experimentarea unor droguri asupra unor cetăţeni americani, fără consimţămîntul lor. Fragmente ale documentelor au fost făcute publice de-a lungul anilor şi, în special, s-a ştiut că în guvernările succesive au existat discuţii în contradictoriu în legătură cu aceste abuzuri. Preşedintele Gerald Ford l-a somat în 1975, pe directorul de atunci al CIA, William E. Colby, să înceapă să scoată "scheletele" din dulapul CIA. În 1974, Seymour Hersh - unul dintre cei mai înverşunaţi gazetari în descoperirea acestor schelete - a publicat un articol despre infiltrarea grupurilor care se opuneau războiului din Vietnam. Kissinger, pe atunci secretar de stat, i-a trimis o notă preşedintelui Ford, avertizîndu-l că divulgarea operaţiilor CIA va duce la "vărsare de sînge: de exemplu, Robert Kennedy personal s-a ocupat de pregătirea asasinării (ratate) a lui Fidel Castro" (Washington Post, 22 iunie 2007). Robert Kennedy ocupa postul de ministru al Justiţiei. Încercarea lui Ford de a integra CIA în limitele acţiunii legale a eşuat, deşi preşedintelui nu i-a lipsit bunăvoinţa. În ţările democratice există prevederi şi reglementări exprese pentru a asigura neutralitatea serviciilor secrete faţă de politică; este evident că asemenea afirmaţii ţin de o ipocrizie unanim acceptată. Serviciile secrete n-au cum să fie neutre sub raport politic, deoarece ele au fost inventate tocmai pentru a servi şi a realiza scopuri politice. De cîte ori se schimbă conducerea politică, sînt schimbaţi şi şefii principalelor servicii de informaţii, pentru că şi în ţările cu un îndelung exerciţiu democratic lipseşte încrederea în onestitatea deţinătorului de secrete incendiare. Menit să asigure neutralitatea serviciilor secrete, controlul politic din ţările democratice nu face decît să dea conţinut specific combinaţiei dintre lipsa de scrupule a politicienilor şi tentaţia "agenţilor numerotaţi" de a ocoli complicaţiile legale ale birocraţiei. Pe de altă parte, politicienii, membrii ai feluritelor comisii parlamentare, sînt mult mai tentaţi să devină părtaşi (măcar prin tăcere) la acţiunile secrete (ceea ce dă tuturor anonimilor o aură de mister viril), decît la încercarea de a introduce transparenţa în domeniu. Lista unde primejdiile reale se combină cu cele inventate îl sperie pe omul obişnuit, gata să acorde o încredere nelimitată autorilor listei. Controlul politic asupra serviciilor secrete devine controlul serviciilor secrete asupra politicii. Iar cînd analiştii serviciilor secrete vor să respecte întocmai adevărul, se lovesc de planurile măreţe ale politicienilor: CIA ştia, în timpul războiului din Vietnam, că forţa Vietcongului nu se reduce la numărul combatanţilor, că ei pot conta pe sprijinul populaţiei. În lupta împotriva comunismului, şefii politici n-au vrut deloc să ia în consideraţie naţionalismul vietnamez, ca şi cum doar americanii au voie să-şi iubească ţara. În materie de numere s-a minţit tot timpul şi ceea ce analiştii CIA considerau realism, liderii politici numeau defetism. Documentele din deceniile şase şi şapte pot fi o bună rimă, o explicaţie prin comparaţie pentru informaţiile false vehiculate înainte de ofensiva din Irak. Posesorii secretelor au întotdeauna un prestigiu sporit faţă de cei care se mulţumesc cu legăturile vizibile dintre adevăruri. Ceea ce nu înseamnă că toate informaţiile secrete sînt mincinoase. Există şi operaţii secrete izbutite. Dosarele lor nu sînt considerate bijuterii de familie.
