Doi preşedinţi
Tulburările durează din iulie. După alegerile din vară, cînd Felipe Calderon, candidatul Partidului Acţiunii Naţionale (conservator), a fost declarat învingător, rivalul său, Manuel Obrador (coaliţia de centru-stînga), întreţine tensiunea, contestînd rezultatul, acuzînd frauda, refuzînd să accepte înfrîngerea. Mitingurile durează săptămîni, se organizează defilări, acţiuni la marginea legalităţii. Alături de el, mulţi partizani ai stîngii: acţiunile de nesupunere civilă întreţin o stare de nelinişte şi de incertitudine defavorabilă oricărei aşezări instituţionale. Diferenţa cu care Calderon a cîştigat e destul de mică: 233.831 de voturi din aproximativ 42 de milioane. Rezultatul a venit ca o surpriză deoarece totul în campania electorală părea să-l dea pe Obrador cîştigător: promisiunea de a lansa şantierele lucrărilor publice şi de a se îngriji de veniturile vîrstnicilor i-a adus multe adeziuni zgomotoase. N-a fost suficient: a jucat în defavoarea lui faptul că şi-a insultat rivalul, că a refuzat să participe la o dezbatere, promisiunile lui transpuse în viaţă ar fi putut crea instabilitate financiară. Nu i-a fost greu lui Vicente Fox (fostul preşedinte) să-l declare pe Obrador prieten al venezueleanului Chavez - sperietoarea de stînga a continentului. Diferenţa dintre cîştigător şi perdant - 0,61% - l-a motivat pe acesta din urmă să reclame frauda electorală, dar frauda nu a fost dovedită. Obrador încerca să repete evenimentele din 1988, cînd Salinas a fost declarat preşedinte după ce ordinatoarele Biroului Electoral au intrat într-o pană favorabilă celui care "trebuia" să iasă. De 70 de ani la putere, Partidul Revoluţionar Instituţional nu era dispus să-şi piardă prerogativele de dragul maşinilor de socotit, pe atunci în grija Ministerului de Interne. Dar acest precedent a creat un sistem de instituţii electorale independente care, sesizate acum de Manuel Obrador, au constatat anumite încălcări ale codului electoral, dar nu de natură să modifice rezultatul. De atunci, cîştigătorul declarat şi-a desfăşurat acţiunea legală mereu stînjenit de manifestaţiile rivalului. Pe 21 noiembrie, şi-a organizat chiar o investire alternativă: Obrador a jurat în Piaţa Zocalo din Mexico-City, în faţa a 100.000 de suporteri, "să servesc loial şi patriotic ca legitim preşedinte al Mexicului, să protejez drepturile mexicanilor şi să apăr suveranitatea Mexicului şi patrimoniul său, să asigur fericirea şi bunăstarea poporului". Un angajament de preşedinte legitim, dar nu activ. Consecinţele monopartidismului cu o durată de 70 de ani se fac încă simţite: consensul, consultările, negocierile nu înlocuiesc în mod semnificativ procedeele autoritare şi în acest gol instituţional se instalează dezordinea provocată de o stîngă mereu la marginea revoltei. Dar Obrador nu luptă împotriva unei dictaturi, ci împotriva unui rival. Situaţia îl paralizează pe cîştigătorul alegerilor: el nu-i poate linişti pe partizanii adversarului său decît prin reforme - e urgentă necesitatea adoptării unui nou cod fiscal şi a unor măsuri împotriva corupţiei -, dar începutul oricăror reforme reale provoacă instabilitate, iar instabilitatea este deja prezentă în viaţa ţării; în actuala situaţie de pe acest continent atît de volatil, cînd preşedintele Venezuelei, Chavez, şi soluţiile radicale de stînga, propuse de el, farmecă Bolivia, mai nou şi Ecuadorul, Calderon trebuie să manevreze prudent pentru a obţine stabilitatea internă. El a propus un guvern de coaliţie prin includerea unor personalităţi ale fostului partid de guvernămînt. 70 de ani la putere au creat la PRI, partid de care politicienii se distanţează, dar pe plan regional lumea îl mai votează, cadre de politicieni profesionişti, apţi poate să navigheze între reflexele conservatoare şi necesitatea reformelor. Relaţiile cu marea putere vecină, Statele Unite, sînt determinate de fluxul de pe lunga graniţă despărţitoare, dar şi de orientarea votului latino cu o pondere mereu crescîndă în SUA. Fiesta din pieţe asigură amintiri revoluţionare, de povestit nepoţilor în viitoarele vremuri de pace şi stabilitate. Numai că prelungirea fiestei amînă acele vremuri. Mexicul este o ţară mare, locuită de aproximativ 90 de milioane de locuitori. Cîţiva sînt foarte bogaţi, mulţi o duc bine, dar cei mai mulţi sînt foarte săraci. Competitivitatea e scăzută, economia informală - puternică. Creşterea economică a regiunilor e flagrant inegală. Toate acestea nu se rezolvă cu ajutorul mitingurilor. S-ar putea spune că sînt prea multe probleme pentru un singur preşedinte, dar doi e oricum prea mult.
