Doi ani și jumătate în spatele fileului pentru Boris Becker?
Nu, doar jumătate din sumă, dacă e băiat cuminte. Dar, spre deosebire de învîrtiţii de la noi, care încasează sentinţe mai mari, dar musai cu suspendare, Der Goldene Junge al tenisului nemţesc va fi privat o vreme de trabuce, băuturi fine şi dezordine în propria viaţă. Acolo unde se duce trebuie să-ţi faci patul în fiecare dimineaţă. Ţarul Boris a fost condamnat la Londra pentru ceea ce s-ar numi bancrută frauduloasă şi dus imediat către ispăşirea sentinţei, fără măcar o ultimă îmbrăţişare pentru partenera Lilian şi fiul Noah. În anumite locuri, Justiţia nu e un banc. Judecătoarea a avut la final un comentariu care rezumă viaţa fostul mare mînuitor de rachete: „Pot înţelege haosul din finanţele dumneavoastră. Ce nu pot înţelege e că nu aţi învăţat niciodată din lecţiile trecutului şi că repetaţi mereu aceleaşi greşeli”.
Viaţa lui Becker, ce-i drept, e o vraişte. Ajunge să-l priveşti pentru a înţelege cîte nopţi grele sînt pitite sub faţa buhăită. Trebuie să ai memorie bună pentru a ţine minte numărul legăturilor amoroase şi al problemelor cu fiscul. Ion Ţiriac, care l-a manageriat o vreme, nu-l scutea de comentarii ironic-acide. Pentru un om care şi-a clădit averea drămuind fiecare pfennig, pasiunea autodistructivă a fostului său protejat ţinea de o altă planetă. În cele din urmă, deşi cîştigase șase turnee de Mare Şlem şi trei ale campionilor, avusese lucrative emisiuni TV şi îl manageriase pe Djokovic, Becker a izbutit performanţa demnă de o revenire a destinului de la 0-2 la seturi, 0-5 la game-uri şi 0-40 să acumuleze datorii enorme. Apoi a vrut să dosească nişte bani de mîna lungă a creditorilor şi iată cum măcar un an şi trei luni se va trezi la semnalul soneriei penitenciarului. Un frumos tablou al derivei, o Plută a Meduzei în care corabia salvatoare nici măcar nu a părăsit portul.
E ceva uimitor, totuşi, în această poveste atunci cînd o cuplezi cu alta, aceea a lui Jan Ullrich, singurul ciclist neamţ care a cîştigat Turul Franţei. Becker şi Ullrich au fost zeii sportului german vreme de mai multe decenii. Tabloidele erau pline de ei. Ambii sînt într-o stare de ratare umană care îţi goleşte sufletul. Ullrich, scufundat în alcool şi droguri, ajunsese să împuşte, la propriu, televizorul atunci cînd nimerea peste vreo emisiune în care subiectul era el. O fi întîmplător că astfel de campioni au ajuns în halul ăsta? Ceva pare defect în mecanismele intime nu numai ale unor oameni care, umflaţi de faimă, ajung să creadă că au depăşit în dimensiuni Pămîntul, ci şi în ale societăţii care le dă drumul către glorie plantînd în ei o bombă cu ceas. De unde rezultă că nu există Eden pe pămînt. Clişeele noastre au o viaţă din ce în ce mai grea.
