Doctrina Putin

Nu mai e mult şi tragem linie. După 2008, Vladimir Putin va fi un fost preşedinte, iar moştenirea lăsată de el va fi obiect de studiu pentru istorici şi o provocare pentru cel care îi va lua locul. Anticipez, cu toate riscurile, o schiţă a ceea ce va rămîne, sînt sigur, drept doctrina Putin în istoria diplomaţiei ruse. "Văd că nu toată lumea din Vest înţelege că Uniunea Sovietică a dispărut de pe harta politică a lumii şi că în locul ei a apărut o ţară nouă, a cărei existenţă este fundamentată pe principii umaniste şi ideologice cu totul noi", spunea Vladimir Putin într-un interviu acordat postului de televiziune francez TF1, în iulie 2006. Cred că, dacă am putea să cuprindem într-o singură frază doctrina Putin, aceasta ar fi: a încercat vreme de 8 ani să convingă lumea liberă că Rusia de astăzi este complet diferită de URSS, şi nu a reuşit. În anii administraţiei Elţîn, erau mult mai mulţi cei care credeau într-o Rusie sincer angajată pe drumul democratizării decît sînt acum. Prima întrebare care se impune este dacă Vladimir Putin, un om cerebral, cu sînge rece şi puternic instinct de luptător, chiar crede că distanţa dintre URSS şi Rusia este foarte mare. Îndelunga sa carieră în interiorul sistemului sovietic l-a impregnat de ideea că propaganda e una, şi realitatea e alta - mai precis, că propaganda este operaţiunea de persuasiune prin afirmarea redundantă a unei ficţiuni. Fugind ca dracul de tămîie de proba verităţii, propaganda de tip comunist apăsa, adesea deşănţat, pe ideea realizării unor proiecte nobile sau, cel puţin, profund dezirabile pentru orice subiectivitate. Istoria a vrut însă ca propaganda să apară, mai degrabă, ca pledoarie în apărarea dictaturilor în faţa lumii libere. Este foarte posibil ca Vladimir Putin să ştie bine acest lucru. Mai întîi, scopul doctrinei Putin e clar: Rusia trebuie să îşi redobîndească poziţia de putere globală pierdută la sfîrşitul războiului rece (asumînd că, nu doar în plan juridic, dar şi în plan politic şi simbolic, Rusia este unic succesor legitim al URSS). Acest scop poate fi atins numai dacă Rusia intră în directă competiţie cu singura superputere unanim recunoscută, SUA, şi reuşeşte să o împiedice în afirmarea supremaţiei sale. Rusia e challenger-ul, deocamdată, şi, pentru a deveni ceea ce a fost URSS, trebuie să arate lumii că poate zădărnici acţiunea americană. Rusia are, formal, cîteva pîrghii importante: locul de membru permanent în Consiliul de Securitate, locul în G8, arsenalul nuclear şi, din cîte se pare, enorm de mulţi bani de cheltuit în scopul dobîndirii puterii globale pierdute. Pentru atingerea scopului, Putin a aplicat atît reţete vechi, cît şi noi. Dintre cele vechi, cel puţin una este clasică pentru diplomaţia moscovită, ea însăşi preluîndu-o de la diplomaţia ţaristă: constituirea unui cordon de securitate cît mai larg în jurul teritoriului naţional. Mai precis, stabilirea unor relaţii exclusive şi profunde cu vecinii pentru dobîndirea controlului total asupra lor. "Conflictul îngheţat", de fapt o zonă de instabilitate controlată de la Moscova, este un mijloc folosit şi de Putin în acest scop. Asigurarea obedienţei vecinilor este elementul principal al acestei gîndiri. Mai departe, Putin a urmărit creşterea influenţei sale în Europa. Mecanismul, recent descoperit, dar folosit din plin: livrarea resursele energetice. Mobilul: starea de dependenţă a multor state europene faţă de aceste resurse. Un alt obiectiv intermediar al lui Putin a fost coagularea globală a unei coaliţii care să contrabalanseze coaliţia din jurul SUA care, datorită sfîrşitului războiului rece şi a colapsului Pactului de la Varşovia, creşte numeric, stîrnind permanent entuziasmul unor potenţiali noi membri. Ideea unui pol mondial de putere opus polului euro-atlantic nu este, nici ea, nouă. În cei doi ani petrecuţi în fruntea diplomaţiei ruse (1996-1998), Evgheni Primakov formulase planul unei coaliţii Rusia-China-India, care, din motive complicate, nu a reuşit. Acum, Putin a reuşit să fondeze The Shanghai Cooperation Organization (SCO), structură interguvernamentală care grupează Rusia, China, Kazahstan, Kîrghistan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Vocaţia asiatică a acestei organizaţii nu păcăleşte pe nimeni, căci jocul global a împins Rusia în situaţia de a-şi găsi aliaţi serioşi numai dincolo de Urali. Oricum, toată lumea percepe SCO ca pe o încercare de contrabalansare a NATO. Putin a înţeles că punctul nevralgic al politicii SUA, mai ales după 11 septembrie 2001, este unilateralismul. Aşadar, folosirea retoricii dreptului internaţional şi a necesităţii consensului larg, prin ONU, a luat locul propagandei egalitarismului popular. În acelaşi timp însă, Rusia se retrage din CFE, nu îşi respectă angajamentele cu privire la prezenţa trupelor sale în Moldova şi Georgia şi conduce un război în Cecenia, care este foarte discutabil sub aspectul legilor internaţionale. Aşadar, retorica respectării dreptului internaţional nu convinge. Dimpotrivă, de cîte ori Putin a vorbit deschis despre nevoia de contrabalansare a puterii SUA, cum s-a întîmplat la Conferinţa de la München din februarie 2007 sau în interviul pentru NBC din iulie 2006, lumea a primit vorbele sale cu înfiorare rece, şi nu cu entuziasmul cu care, în general, sînt primite criticile la adresa unilateralismului american. În esenţă, doctrina Putin este un fel de a înţelege puterea în manifestarea ei dominatoare: a fi puternic înseamnă a domina; a domina înseamnă a fi puternic. Doctrina Putin nu admite o altă formă de existenţă a puterii. Situaţia strategică (atît sub aspect politico-militar, cît şi sub aspect economic) a forţat Rusia la o poziţie reactivă. Nu în ultimul rînd, imensa problemă de moralitate pe care Rusia o are după anii de Gulag sovietic şi, mai ales, după felul în care înţelege să se raporteze la acest trecut recent, îngustează şi mai mult aria de iniţiativă a Rusiei. Mă aştept ca şi în următorul deceniu Rusia să fie o puternică reacţie la politica americană, şi nimic mai mult. La o privire rapidă, se vede limpede că doctrina Putin nu este ceva cu totul nou. Nici doctrina Bush nu este - după cum arată, recent, un excelent comentariu*. Începînd cu 2009 vom avea noi lideri la Washington şi la Moscova. Întreaga lume aşteaptă schimbări. S-ar putea să nu fie atît de spectaculoase. Oricine ar veni în Biroul Oval şi în spatele istoricei ferestre de la Kremlin va fi constrîns în acţiunile sale de forţa imensă a unei tradiţii, devenită veritabilă forma mentis în mediul de decizie a politicii externe, atît la Casa Albă, cît şi la Kremlin. * "End of Dreams, Return to History" de Robert Kagan, în Policy Review, august-septembrie 2007.