Doctrina 1%

În 2006, cunoscutul jurnalist de investigaţii Ron Suskind, laureat al rîvnitului Premiu Pulitzer pentru jurnalism în 1995, publica o carte intitulată The One Percent Doctrine, care avea să stîrnească vii comentarii. Cartea este o investigaţie a felului în care administraţia Bush a reacţionat, operativ şi instituţional, în faţa ameninţării teroriste după 11 septembrie. Titlul cărţii vine de la o replică pe care vicepreşedintele american Dick Cheney a dat-o într-o reuniune dedicată terorismului islamic, cîndva, în noiembrie 2001. Atunci, Cheney şi Condolleezza Rice au fost înştiinţaţi de şeful CIA, George Tenet, că mai multe informaţii adunate de Agenţie arătau faptul că este posibil ca importanţi oameni de ştiinţă pakistanezi să livreze reţelei Al-Qaeda date cruciale pentru obţinerea armei nucleare. Discuţia din cadrul respectivei şedinţe se învîrtea în jurul probabilităţii ca aceste informaţii să fie adevărate şi, pe cale de consecinţă, în legătură cu reacţia Statelor Unite în această chestiune. Contextul era dificil: ne aflam la două luni după atacul terorist care a schimbat lumea, iar guvernul pakistanez, într-o mişcare politică cu totul neaşteptată, decisese să coopereze deplin cu americanii în războiul antiterorist. Americanii însă nu erau foarte încrezători, dat fiind că preşedintele Musharaf fusese un susţinător notoriu al regimului taliban, iar pakistanezii sînt o naţiune puternic islamizată. În plus, lungul conflict cu India - determinant pentru politica externă a Pakistanului pînă la 11 septembrie - i-a pus foarte des pe oficialii de la Islamabad în opoziţie deschisă cu Washington-ul. Acum, însă, Musharaf anunţase clar că vrea să coopereze cu americanii. Trebuia crezut sau nu? Dar, mai ales, cum trebuiau tratate indiciile aduse la cunoştinţa înalţilor oficiali americani de către CIA? Pentru a opri discuţiile referitoare la verosimilitatea informaţiei şi care nu duceau nicăieri, Dick Cheney ar fi spus: "Dacă există 1% şanse ca oameni de ştiinţă pakistanezi să ajute Al-Qaeda să contruiască sau să dezvolte o armă nucleară, trebuie să tratăm această posibilitate ca pe o certitudine, cînd ne gîndim la răspunsul nostru. Aşadar, nu e vorba despre analiza noastră, ci despre răspunsul nostru". În cursul şedinţei, Cheney şi-a argumentat poziţia prin aceea că atacul de la 11 septembrie a dovedit că noile ameninţări au două trăsături: sînt puţin probabile din perspectiva oricărei analize raţionale, bazate pe date şi informaţii, dar au un impact devastator. Figura lui Dick Cheney este, în general, profund antipatizată. Omul trece drept un personaj cinic, doritor de război cu orice preţ, conectat la cea mai înaltă reţea a oligarhiei militar-industriale americane. Aşadar, orice spune, mai ales cînd vorbeşte despre reacţii militare, e privit cu o doză oarecare de oroare. În al doilea rînd, războiul împotriva terorismului însuşi pare a fi devenit un subiect în care cred relativ puţini experţi şi încă şi mai puţini oameni obişnuiţi. A fost stindardul unei întregi politici dezvoltate de preşedintele Bush pe parcursul a două mandate, are o popularitate extrem de redusă şi o credibilitate pe măsură, pare o luptă fără sfîrşit în care, dintr-un motiv sau altul, semnele victoriei întîrzie să apară. Prin urmare, orice ar susţine acest război atipic trebuie privit cu maximă neîncredere. Voi încerca totuşi să trec peste aceste date de context, pentru a reflecta un pic pe marginea doctrinei 1%. Ideea principală este că răul în forma sa cea mai agresivă loveşte cu totul neaşteptat şi devastator. Prin urmare, la cel mai mic semn al manifestării răului (e.g. o informaţie cu 1% şanse de a fi adevărată), reacţia trebuie să fie promptă şi totală, tocmai pentru că răul se manifestă în variante socotite incredibile cu o secundă înainte de lovitură. În acest caz, susţine doctrina 1%, preocuparea analitică trebuie să înceteze şi prioritatea trebuie acordată acţiunii de răspuns, care va considera că incredibilul este adevăr. Evident, un asemenea temei de acţiune apare ca iraţional. Mai întîi, pentru că suspendă analiza şi, apoi, pentru că exagerează fără temei. Dar o asemenea gîndire vine din prudenţă. Există specii ale răului pentru care minimum de informaţie justifică maximum de prudenţă. Să ne gîndim, de pildă, la semnele unei boli cumplite - sînt de ajuns doar cîteva pentru ca un om prudent să meargă imediat la medic şi să înceapă un tratament. În general, orice om de bun-simţ admite că e mai prudent să elimini un potenţial rău, decît să laşi să vezi dacă potenţialul se realizează. Doctrina 1% are cam aceeaşi substanţă cu doctrina loviturilor preventive. Şi, evident, e la fel de periculoasă pentru că, în fond, şansele ca reacţia să fie nemeritată şi, astfel, să genereze contrareacţii sînt de 99%. Deşi susţinătorii loviturilor preventive cer ca ameninţarea încă nerealizată să fie iminentă pentru a trece la lovituri, doctrina 1% merge încă mai departe şi nu mai cere iminenţa. Pe de altă parte, doctrina 1% mi se pare cea mai avansată formă de prudenţă. Pe cît de iraţională, pe atît de prudentă. Aş spune că formula siguranţei perfecte este o politică bazată pe aplicarea globală a doctrinei 1%. Evident, aşa ceva este imposibil de realizat. Am fost mereu învăţaţi că prudenţa şi raţiunea merg mînă în mînă. În această situaţie, se pare că raţiunea trebuie să se suspende, tocmai pentru a face loc prudenţei. Maximum de prudenţă este, din cîte se pare, un maxim al iraţionalului. P.S. Just for the record: În cazul care a dus la formularea doctrinei 1%, informaţia nu s-a adeverit, cel puţin din ceea ce ştim. Şi nici SUA nu au reacţionat după sugestia lui Dick Cheney. Pakistan-ul a colaborat, cît de mult şi cît de sincer a fost în stare, cu Statele Unite. Nici în cazuri ulterioare, precum cel al Iranului, în care probabilitatea ca scopul regimului de la Teheran - obţinerea armei nucleare - este cu mult mai mare de 1%, SUA nu au reacţionat deloc conform doctrinei 1%. Dar asta nu înseamnă, neapărat, că doctrina 1% este mereu şi complet nefolositoare.