Se știe că verbele „spunerii” (verbele de declarație) stau, în multe limbi, la baza unor formule conversaționale prin care vorbitorul își întărește sau își atenuează afirmațiile sau prin care menține și întărește legătura cu interlocutorul său. În română există destul de multe formule metalingvistice, în care verbul a zice nu este folosit pentru a marca reproducerea vorbirii, ci cu referire chiar la dialogul în desfășurare: zici?, ce zici?, așa zici?, zic și eu..., nu zic, cum să zic, ce să zic, pot să zic (cu varianta caragialescă pot pentru ca să zic) etc. Destul de des este folosită în prezent formula doar zic, cu rol de atenuare strategică, de obicei marcată de o ușoară ironie: vorbitorul își limitează spusele, le prezintă ca pe o simplă exprimare a opiniei, subînțelegînd că nu vrea să le impună, nu încearcă să-i convingă cu orice preț pe interlocutori. Formula glumeață, care mimează prudența, apare de obicei la sfîrșitul unui enunț în care se formulează o opinie sau o propunere – „E normal să existe investiții, dar preferințele astea reprezintă, pînă la urmă, un impediment pentru succesul unei campanii. Doar zic” (hotcity.ro); „Eu zic ca următoarele alegeri locale să aibă loc pe Facebook. Doar zic” (debanat.ro) – sau în care se insinuează o acuzație, atrăgînd de fapt atenția asupra acesteia: „Arbitrul (...) este același cu cel care a dictat penalty la meciul Craiova – Sibiu. Doar zic” (prosport.ro). Apelul la îngăduința interlocutorului poate fi explicit: „Vrem căldură, nu clănțănit de dinți! Doar zic, nu te supăra!” (mybabyfood.ro).

Restrîngerea prudentă este semnalată în română și de alte expresii, printre care formula părerea mea ajunsese la un moment dat aproape un tic verbal. Mai veche și mai frecventă este construcția minimalizatoare zic și eu, care se poate și combina cu doar zic, sporind astfel mărcile rezervei – „Nu știu, nu mă pricep, doar zic și eu…” (printreranduri.eu) – și intrînd într-o serie de ezitări și aproximări: „sau ceva de genu, nu prea mă pricep, doar zic și eu, așa o fi oare?” (4tuning.ro). În mod previzibil, în locul adverbului doar poate apărea echivalentul său, pe care l-am găsit mai ales în forma populară numa, probabil preferată pentru că elimină riscul confuziei dintre numai și nu mai: „Cineva face o confuzie năprasnică între motoarele de curse și motoarele comerciale. Numa zic...” (capcompas.ro); „nu cred că un om matur și-ar face așa freză, numa zic!” (stilmasculin.ro). Putem găsi (pe un site de umor) chiar și echivalentul substandard al adverbului doar, în construcția afirmativă cu decît, condamnată de normă: „Dar, totuși, sticla de Mona nu trebuia să fie albastră, chiar dacă nu se distinge eticheta? Decît zic!” (timesnewroman.ro).

E posibil ca utilizarea frecventă a expresiei doar zic să fie influențată astăzi, în uzul colocvial al comunicării online, de formule similare din engleză, unde just sayin(g) (redus din I´m just saying) este descris de unii cercetători ca marcator discursiv de atenuare. Oricum, nu se poate considera că formula românească ar fi un calc, pentru că expresiile similare sînt numeroase și destul de vechi, sugerînd mai curînd o convergență a mijloacelor lingvistice. În română, formula prudentă primește și dezvoltări explicative, caracterul acceptabil al opiniei fiind reliefat ironic printr-un contrast cu acțiunea violentă. În limbajul colocvial, sensul lui doar zic sau zic și eu poate fi explicitat de formulele complementare nu dau cu parul sau (ceva mai rar) nu dau cu barda: „zic și eu, nu dau cu parul” (facebook.com), „constat și eu, nu dau cu barda” (giroc.ro). Expresiile circulă de mai multe decenii, în legătură nu doar cu afirmațiile, ci cu orice act de limbaj cu potențial agresiv, de pildă însoțind o întrebare. Într-o dispută aprinsă, opiniile celuilalt riscă să fie percepute ca atacuri, iar întrebările sale ca provocări; într-un asemenea context se etalează parodic excesul de prudență: „Întreb şi eu, nu dau cu parul!” (obiectivbr.ro), „Nu dau cu parul, doar întreb” (moldova.europalibera.org), „Întreb și eu, nu dau cu barda” (g4media.ro), „îmi permit să le mai pun cîte o întrebare, căci, vorba aia, întreb, nu dau cu barda” (ziarultimisoara.ro). Formulele în discuție circulă de multă vreme, dar au puține atestări în scris; am găsit-o pe una dintre ele chiar într-un titlu din revista Luceafărul (nr. 22, 1971) – „Am zis și eu o vorbă, n-am dat cu parul” – , pe cealaltă într-un articol publicat în Cinema (nr. 5, 1978): „Întreb! Nu dau cu barda”.          

S-ar zice că mulțimea formulelor de mai sus exprimă un anume pesimism conversațional: presupunerea că intoleranța e norma, iar moderația și libertatea opiniilor trebuie să fie specificate cu grijă.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).