Doamna Rice, regimurile lumii şi studenta

Părul de un negru viguros este corect pieptănat spre stînga, lăsînd să se vadă fruntea înaltă şi simetrică. Ochii sînt iuţi şi privirea intensă - în combinaţie cu fruntea, trădează o inteligenţă cu totul ieşită din comun. Buzele subţiri, dantura perfectă, pomeţii obrajilor accentuaţi. Pielea are culoarea serilor de vară şi gestul acesta, cu mîna stîngă ridicată pînă la nivelul umărului şi degetele încordate îndreptate în sus, ca şi cum ar prinde decisiv un măr, denotă putere de cea mai pură extracţie. E ciudat cum poate să emane atîta şi asemenea putere o femeie cu o aşa statură, cu o aşa talie, cu atîta feminitate graţioasă, cu o constituţie fragilă, care obişnuieşte să cînte la pian în clipele sale de singurătate (îmi imaginez uşor pianul enorm aşezat pe parchetul aristocrat, falduri grele de perdele de brocart îl feresc de lumina ferestrelor înalte şi doar lumini discrete, de paloarea lumînării, cuprind realitatea aceasta, iar silueta suavă atinge îngîndurată clapele: desigur, Chopin...). Privesc îndelung fotografia făcută secretarului de stat american pe 18 ianuarie, în timp ce conferenţia la renumita universitate "Georgetown" din Washington DC. Doamna Rice are aerul suprem al unei feline crude, bine manierată şi fermă. Mă fascinează. Este atît de persuasivă, de inteligentă, de fermecătoare! Trec cu greu de la fotografie la textul conferinţei. Va fi, ca de atîtea ori cu doamna Rice, o trecere de la un fel de ameţeală călduţă şi confortabilă la o luciditate ca aerul rece al unei nopţi de iarnă perfectă. "Marile ameninţări apar, acum, din interiorul statelor şi nu din relaţiile dintre ele. Acum, natura regimurilor contează mai mult decît distribuţia internaţională a puterii. În această lume, este imposibil să faci o demarcaţie clară, netă, între interesele noastre de securitate, eforturile noastre de dezvoltare şi idealurile noastre democratice." - a spus doamna Rice. Toţi observatorii scenei internaţionale au sesizat accentul tot mai bine marcat pe care administraţia Bush îl pune pe natura regimurilor şi mai puţin pe comportamentul lor internaţional. În plin război rece, lupta cu adversarul sovietic era purtată cu un asemenea grad de pragmatism (unii spuneau, chiar, cinism), încît în ochii Washington-ului nu prea conta natura unui regim, ci atitudinea acestuia faţă de URSS. Astfel, au fost destule situaţii în care regimuri profund nedemocratice erau foarte prietenos tratate doar pentru că erau ostile Moscovei (regimul Ceauşescu în anii '70), dar şi situaţii în care regimuri cu un evident conţinut democratic se aflau, cu toate consecinţele, în dizgraţia americană pentru că arătau prietenie sovieticilor (regimul Allende). Cu alte cuvinte, diplomaţia americană era interesată numai de politica externă a unui regim, numai de manifestările sale extrateritoriale, iar chestiunea schimbării unui regim se punea şi ea în aceiaşi termeni: un regim cu atitudine internaţională prosovietică trebuie schimbat cu unul proamerican, natura acelui regim avea doar o importanţă secundară. Aducînd viziunea neconservatoare la putere, . administraţia Bush devine, cu toate riscurile ce pot decurge de aici, dar şi cu toate meritele pe care, poate, le va asuma într-o zi, un judecător al regimurilor lumii. El le apreciază pe ceva ce pare a fi un fel de scală etică a naturii regimurilor politice, în care dictaturile sînt tot ce e mai rău şi democraţiile sînt tot ce e mai bun. În plus, SUA devine un transformator al acestor regimuri. Doamna Rice a definit, în această conferinţă, demersul extern american ca pe o "transformational diplomacy". Această diplomaţie - ne spune doamna Rice - va fi partenerială şi cuprinzătoare. "Vom lucra cu oamenii şi nu pentru oameni", iar rădăcina acestei diplomaţii stă "în parteneriat, nu în paternalism", iar prezenţa diplomatică americană în lume se va reaşeza semnificativ în lunile imediat următoare. Spre finalul conferinţei sale, doamna Rice a spus: "Noi, care stăm de partea bună (right) a liniei care marchează diferenţa dintre libertate şi lipsa ei, avem responsabilitatea să-i ajutăm pe cei care se găsesc de partea greşită (wrong) a acestei demarcaţii". Se ştie că cea mai interesantă parte a unei conferinţe este episodul întrebărilor şi răspunsurilor de după conferinţa propriu-zisă şi că, mai întotdeauna, cele mai bune întrebări le pun studenţii. Conferinţa doamnei Rice de la "Georgetown" nu a făcut excepţie. O tînără, dornică să urmeze cariera diplomatică la finalul studiilor, a ridicat ceea ce aş numi problema problemelor, întrebarea crucială la care neoconservatorii americani trebuie să răspundă: "Am fost foarte fericită să aud cum vorbiţi despre transformational diplomacy, că SUA o să lucreze în parteneriat cu ţările lumii, cu oamenii şi nu pentru ei. Dar apoi, la sfîrşitul discursului, aţi vorbit despre bine (right) şi rău (wrong), despre corect şi incorect. Şi mă întrebam, dacă stabilim o relaţie cu actori internaţionali spunîndu-le că nu fac bine, ce fel de parteneriat mai e acesta?". Iar răspunsul doamnei Rice este unul cu adevărat conservator: "Sînt anumite valori care sînt adevăruri esenţiale şi trebuie să ai tăria să spui care sînt acestea... Dacă eşti relativist în privinţa a ceea ce e bun şi rău, nu poţi conduce". În fond dialogul, adesea iritat, uneori chiar isteric, dintre neoconservatori şi liberali în America se poate reduce la această esenţă: primii cred că anumite valori şi reprezentările lor sociale sînt dincolo de orice discuţie (democraţie, libertate religioasă, egalitatea, statul de drept etc.) şi că ceva, în adînc, precum nevoia de această libertate, nevoia de această prosperitate, nevoia de acest sistem politico-religios, leagă pe toţi oamenii şi această legătură este esenţială pentru individ, în vreme ce ceilalţi le pun mereu în discuţie, admit că adevărul poate fi plural, că democraţia occidentală nu trebuie privită ca valoare fundamentală, universal aplicabilă, şi că nimic nu e mai important în social decît diferenţa, care se cere a fi nu doar apărată, ci chiar cultivată şi provocată.