Dl. Băsescu - crîmpeie de filozofie juridică

Dacă orice gîndire cu obiect poate fi socotită o filozofie, atunci dl Băsescu practică o filozofie juridică pe placul românilor doritori de ordine şi al birocraţilor doritori de birocraţie. De Ziua Justiţiei, preşedintele Băsescu a împărtăşit fragmente din gîndirea sa juridică. "E important să vedeţi cum gîndeşte preşedintele", a spus domnul Băsescu şi, cu vocaţia concretului pe care i-o ştim, a trecut rapid la două exemple - în fapt, două speţe pe care le-a cules din surse diferite, una de la televizor, alta dintr-un dosar de graţiere aflat pe biroul domniei sale, şi pe care le-a comentat pentru magistraţii prezenţi la sărbătoare. Primul: o femeie în vîrstă de 86 de ani a ajuns la închisoare pentru că nu a avut din ce să achite o amendă. Înfierînd indignarea unui post de televiziune care îşi punea întrebarea cum de justiţia este necruţătoare cu această bătrînă şi plină de indulgenţă cu marii rechini, zdrahonii jafului naţional, care intră şi ies din sălile tribunalelor cu alaiul mediatic după ei, preşedintele a explicat cum vede el cazul. Judecătorul nu a făcut decît să citească legea şi să o aplice. Indiferent la starea contravenientei, judecătorul a aplicat, corect, legea. "Există mai apoi instanţe care repară ce este de reparat, a spus preşedintele, dar judecătorul a făcut bine pentru că nu a făcut decît să citească legea." Mă tem că gîndirea prezidenţială dă, cu această ocazie, un rateu. Întîi, simplul fapt că şi domnia sa admite că e ceva de îndreptat în această hotărîre judecătorească dovedeşte că hotărîrea nu e imună la critică. În general, arta judecătorului nu este aceea de a citi corect legea, ci de a o aplica. Diferenţa e enormă. Cînd citeşti o lege, poţi să te aşezi pe convingerea că nimic nu e mai presus de ea. Cînd aplici o lege, intri în contact cu ceva de dincolo de juridic. O conştiinţă curată de judecător simte mereu presiunea bunului-simţ cînd e gata să emită o sentinţă. Atunci, judecătorul poate înţelege ceva dramatic, şi anume că legea e proastă, injustă, tîmpă în cecitatea ei. Sigur, mi se va răspunde, legiuitorul va îndrepta, nu e treaba judecătorului să îndrepte legile. De acord, dar pînă să îndrepte legiuitorul, judecătorul este la un pas de a comite o nedreptate cu legea în mînă. Justiţia nu înseamnă aplicarea exactă a legii, cum cred mulţi. Un domn ceva mai bătrîn decît dl Băsescu, dar, cred eu, şi ceva mai antrenat în ale dreptului, pe numele lui Marcus Tullius Cicero, formula acum două mii de ani un adagiu: summum jus, summa injuria, săpat, dacă nu mă înşală memoria, undeva pe zidurile exterioare ale Facultăţii de Drept din Bucureşti. Dar cine mai stă să asculte zidurile în şcoala noastră de drept? Revenind, Cicero spunea că aplicarea la maxim a legii naşte maximum de injustiţie şi nicidecum, aşa cum o gîndire mecanicistă ar anticipa, maximum de justiţie. Legea poate să spună că un contravenient care nu plăteşte o amendă intră la închisoare, dar dacă această lege aruncă în puşcărie o bătrînă săracă de 86 de ani, atunci e ceva în neregulă cu legea. Şi dacă legiuitorul nu a ştiut să fie mai înţelept, e de datoria judecătorului să o aplice în aşa fel încît să evite asemenea situaţii penibile, care numai justiţie nu pot fi numite. Îl contrazic vehement pe dl Băsescu: să trimiţi la închisoare un bătrîn sărac pentru că nu a plătit o amendă nu este, nu poate fi un act justiţiar. Momentul crucial în arta de a judeca un proces nu este acela de a citi legea, ci acela de a evalua echilibrat circumstanţele. Ceea ce nu poate înţelege preşedintele este că justiţia, ca supremă terapie socială, nu zace în lege, ci e dincolo de ea. Legea e doar singurul mijloc legitim şi raţional de a ajunge la justiţie. Al doilea caz citat de preşedinte este acela al unor tineri care au primit în primă instanţă o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare şi apoi, în fazele de control judiciar (apel, recurs), au primit 10 ani cu executare. "Discrepanţa, spune preşedintele, m-a făcut să le accept cererea de graţiere." Să presupunem că între cele două pronunţări atît de diferite nu a mai intervenit nimic nou în probatoriu, pentru că, dacă, între timp, au apărut fapte/probe noi, situaţia nu mai intrigă. Să admitem deci că pe acelaşi dosar magistraţii au pronunţat două soluţii atît de diferite. Sigur, e cutremurător. Aparent, cei doi tineri sînt victime ale unui sistem judiciar incapabil să cîntărească corect şi, admiţîndu-le cererea cu motivaţia pe care a făcut-o publică, dl Băsescu chiar le conferă acest statut. Numai că e posibil ca una dintre cele două condamnări să fie cea corectă. E posibil ca, în primă instanţă, un judecător corupt să fi dat o sentinţă evident favorabilă inculpaţilor şi judecătorii superiori să fi îndreptat injustiţia sau e posibil ca sentinţa din prima instanţă să fi fost justă şi cea din fazele superioare să fi fost aberantă. Ce vreau să spun este că apariţia unor asemenea discrepanţe între soluţiile diferitelor instanţe pe acelaşi dosar nu trebuie să ne scandalizeze imediat. Legea însăşi permite cea mai mare discrepanţă cu putinţă, şi anume aceea de a fi condamnat într-o instanţă şi achitat în alta. Judecătorul de control judiciar nu trebuie să tragă cu ochiul la sentinţa pe care o examinează şi să încerce să se ţină aproape de ea, pentru a da impresia unui sistem coerent. O astfel de "coerenţă" este inacceptabilă în statul de drept. Înţeleg bine că disonanţele de gen "un an cu suspendare - 10 ani cu executare" dau impresia unei administrări defectuoase a justiţiei, dar, în fond, ar putea fi doar o impresie. Este, însă, cu mult mai periculoasă o justiţie în care toate hotărîrile seamănă, mereu, cu prima. Amintesc celor care mai ştiu (căci numai cuiva care ştie i se poate reaminti!) că aşa se întîmpla în sistemul judiciar al anilor de comunism.