Discuția despre extremism

Un lider de partid agresat în fața Parlamentului, un pic de emoție legată de niște gloanțe pe care cineva intenționa să le introducă în clădirea Legislativului și mitinguri cu o prezență deloc neglijabilă augmentate cu spaime închipuite. 

Pare că România a decis brusc să o ia în altă direcție decît cea calm-plicticoasă pe care a urmat-o în ultimii douăzeci de ani. Sigur, a mai fost sincopa Dragnea, dar nici măcar el nu a reușit altceva decît să galvanizeze un vot pro-european. 

Situația e un pic schimbată de atunci – pandemia, temerile provocate de război și starea economiei împreună cu ratările spectaculos de jenante cum e aderarea la Schengen au adus țara într-un fel de moment zero în care reflecția cu privire la viitor devine cumva obligatorie. 

E acel moment în care entuziasmul pro-occidental românesc devine prudență, iar ceea ce credeam că e cutumă democratică se dovedește a fi mai degrabă gaura prin care se strecoară un fel de autoritarism autohton tăcut și prea puțin discutat. 

Oricît ne place, zilele astea, comparația cu Ungaria sau alte state din regiune trecute de partea întunecată a spectrului democratic, ea este măcar parțial falsă pentru că omite o analiză reală a situației României. De la atacuri fără precedent asupra presei libere și pînă la mișcări absolut stranii în zona Justiției, România nu se simte bine. Are un fond de ten mai bun, dar sub el se pot observa semnele suferinței. 

După incidentele de săptămîna trecută, în rîndul structurilor Puterii a apărut un fel de teamă că „vin extremiștii”. E vorba de aceleași structuri ale Puterii care mai împrumută uneori din discursul AUR, ba chiar, nu cu multă vreme în urmă, calculau oportunist că vor arăta mai bine în ochii electoratului dacă la linia de start e și un Bau-Bau. Între timp s-au mai răzgîndit. „Ăștia sînt în stare de orice”, zice cîte un membru al coaliției de guvernare cu imaginația blocată în batalioane de asalt gata să spînzure orice inamic. Cu cîteva sute de oameni zgomotoși la porțile Parlamentului, AUR reușește cumva să proiecteze o putere pe care în realitate nu o are. Sau o are doar în măsura în care ea îi este conferită de temerile celor care se simt vizați de amenințările voalate proferate prin live-uri de Facebook și de la tribunele celor două Camere.

Și așa ajungem la propunerea stranie venită tot din zona Puterii privind scoaterea în afara legii a unui partid parlamentar. O măsură care nu ne-ar mira dacă am vedea-o adoptată prin Turcia sau Asia Centrală, dar care nu poate fi justificată în România. Sper, cred că nu se poate. 

Ceea ce face această propunere este să instituie un fel de vină colectivă ignorînd convenabil nu numai responsabilitatea personală a unora dintre membrii acelui partid, dar și faptul că reprezentarea democratică ne pune uneori în aceste situații cu care se pare că nu ne-am obișnuit încă de a avea în față oameni care, șocant, nu sînt de acord cu noi. Scoaterea în afara legii a unui partid e o soluție stupid-brutală la o problemă ale cărei premise nu au fost enunțate corect. 

Problema reală nu e „neofascismul” AUR – el poate fi bănuit mai ales între ideologii partidului, acei domni care nu pot lua voturi de unii singuri și au nevoie de băieți semi-charismatici de prin galeriile de fotbal –, ci faptul că discursul șiconduita acestui partid prind la public. Un public care e așa de atașat de liderii AUR încît la incidentele amintite mai sus a reușit performanța de a-l altoi la grămadă și pe unul din deputații partidului. Omul, spre cinstea lui, a încercat să prevină agravarea situației. N-a avut prea mare succes. Întîmplarea ne arată un lucru – AUR nu e o problemă, ci doar un simptom al ei. Atașamentul publicului față de acest partid e mai degrabă conjuctural și oportunist. Problema reală e în frustrările unui segment de populație ai cărui membri exasperați par să fi demisionat din calitatea de participanți cu drepturi și obligații la jocul democratic. AUR capitalizează pe frustrări și enervări cărora statul nu știe, nu vrea sau nu poate să le răspundă. 

Apare astfel un cerc vicios în care oportunismul politic creează monștri care cresc pînă la faza „ăștia sînt în stare de orice”. Iar cînd răspunsul e „hai să îi interzicem” nu facem decît să hrănim dihania.

Discuția reală ar trebui să fie despre buna guvernare, despre participare și despre limitele exercițiului puterii. Limite care se măsoară în stat de drept, magistrați liberi, lipsa metodelor de constrîngere a presei (inclusiv financiare). Și se mai măsoară în responsabilitate și o oarecare umilință a reprezentanților Puterii. Sentimentul, real sau închipuit, că nu există aceste limite hrănește rezistența. Rezistența poate fi democratică sau antidemocratică. Iar dacă azi discutăm despre a doua situație, întrebările trebuie puse coaliției de guvernare. Cum am ajuns aici? Și ce se poate face pentru a nu avansa într-o direcție fără întoarcere? 

Adevărul simplu e că, sub justificarea diverselor crize cu care ne confruntăm, coaliția a încercat să sufoce orice urmă de rezistență legitimă. N-a reușit, dar s-a ales cu o problemă suplimentară. Și reacționează la ea așa cum s-a obișnuit. Fără să își asume partea de responsabilitate care îi revine și fără să accepte că pentru orice gest există și consecințe. 

Nu, interzicerea unui partid nu e soluția. Pentru incidente specifice există Codul Penal. Pentru tot restul e vorba de bun-simț.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ