Din nou, în chestia doctrinelor politice

Veţi fi de acord cu mine că, într-o democraţie aşezată, există un consens asupra identităţii doctrinare a marilor actori politici. Chiar dacă exprimată în clişee care deformează prin generalizare, electorul democraţiilor euro-atlantice ştie ce realitate politică are în faţă. În America, nimeni nu contestă că republicanii sînt "de dreapta" şi democraţii sînt "de stînga". În Germania, e limpede pentru toată lumea că CDU este "la dreapta" şi SPD "la stînga". În Franţa, este unanim acceptat că UMP este "de dreapta" şi PS este "de stînga". La noi, ca de obicei, e altfel. Nu doar că nu există un consens în privinţa dispunerii partidelor pe eşichier, dar una dintre apucăturile preferate ale adversarilor este aceea de a contesta vehement însăşi identitatea asumată formal a partidelor sau personalităţilor. În ultima vreme, am văzut că dl Dinu Patriciu crede că dl Mircea Geoană este liberal. Dl Crin Antonescu nu este de acord. Acelaşi domn Antonescu, despre care dl Ion Iliescu spunea că îl simte ca pe un adevărat social-democrat. Cam toată lumea crede că, în ansamblul său, PDL este un partid fără doctrină, deşi se revendică programatic de la marele curent al dreptei populare europene. Aşadar, în cei mai tumultuoşi ani electorali ai României post-comuniste, aşezarea pe eşichierul politic a personalităţilor şi partidelor este cu totul dezordonată, iar cetăţeanul nu poate fi decît năuc. Ceea ce vede este că fiecare partid/personalitate asumă public un crez doctrinar, iar toţi ceilalţi susţin că nu e aşa. A recunoaşte cuiva care asumă, să spunem, social-democraţia calitatea de social-democrat autentic echivalează cu un gest de prietenie. Dimpotrivă, neprieten fiind, e de datoria oricărui om politic care se respectă să dovedească zelos că celălalt om politic nu este ceea ce spune că este. Prin urmare, discuţia despre doctrine şi ideologii mi se pare că trebuie să continue, spre beneficiul tuturor. Aşadar, să ne desluşim! Există, cred, două motive pentru care identitatea doctrinară nu poate deveni, la noi, aşa cum ar fi normal, marca distinctivă a grupurilor şi oamenilor politici. Primul e acela că la noi doctrinele nu sînt luate în serios de către politicieni. În interiorul partidelor " o ştiu din proprie experienţă " ţi se spune că nu cu doctrina cîştigi alegeri, aşa că e bine să o laşi mai moale. Replici: dar cu doctrina guvernezi sau faci opoziţie, după cum îţi dă bunul electorat. În plus, soluţiile pe care le propui, din interiorul doctrinei vin. Ştim că doctrina este sistemul coerent al idealurilor şi practicilor politice pe care le asumă orice partid politic. Oricare partid vrea să asigure cetăţenilor o viaţă prosperă " diferenţa majoră constă în felul în care se atinge acest deziderat. Unii cred că prin redistribuirea bogăţiei acumulate la nivelul societăţii, alţii cred că prin dereglementarea pieţei, alţii cred că prin subvenţii, alţii cred că prin reducerea taxelor şi tot aşa. Aceste căi diferite sînt chiar căile indicate de doctrine. Aceste căi diferenţiază partidele între ele din moment ce obiectivele mari sînt identice pentru toate partidele democratice " admiţînd, fireşte, că partidele politice sînt, şi la noi, grupuri care au o accentuată conştiinţă de sine, care se pot identifica uşor invocînd un set clar de diferenţe specifice. În fond, a fi pesedist, pedelist sau penelist nu înseamnă doar că aderi la anumite culori şi la anumite figuri cu care simpatizezi, ci înseamnă că eşti de acord cu valorile şi practicile politice ale partidelor PSD, PDL sau PNL. Faptul că politicienii nu iau în serios doctrinele şi le socotesc chiar nefolositoare " deşi impresia mea este că, de fapt, se tem de ele din motive pe care le voi explica imediat " produce efectul evident: nici electorii nu iau în serios doctrinele. Le consideră şi ei inutile. Doctrinele îi sperie pe politicienii noştri. Nu pentru că a pune în acord acţiunea cu crezul interior este o treabă dificilă pentru oricine, ci pentru că doctrina asumată devine un fel de criteriu de acţiune şi limitează fatalmente libertăţile. În România, cea mai apreciată calitate a omului politic este versatilitatea. O doctrină asumată şi, mai mult, profesată l-ar împiedica să se mişte liber, "cu talent", aşa cum îi place. În privinţa partidelor, o aderenţă serioasă la doctrină ar impune anumite standarde în "politica de cadre", ceea ce este de nedorit pentru că orice partid românesc trebuie să dea mereu semnalul către oricine că este binevenit. Toate partidele sînt într-o asemenea măsură ahtiate după noi membri, încît ideea verificării compatibilităţii doctrinare pur şi şi simplu nu se pune. În România, orice om politic se poate înscrie în orice partid consacrînd un fenomen numit de toată lumea cu un cuvînt cam tare, "traseism". Lista indezirabililor este extrem de limitată pentru oricare partid românesc. Dar despre felul în care putem lega mai consistent viaţa politică românească de doctrine, voi reveni în curînd. * Mai mulţi cititori mi-au transmis observaţia că ar trebui să fac distincţia între doctrine şi ideologii în textele mele pe acest subiect. Cum această distincţie nu mi se pare că ar servi scopului acestui articol şi, mai mult, fiind unul dintre cei care consideră că cele două concepte sînt oarecum sinonime, prefer să nu o fac.