Din nou despre cele două Românii
S-a spus de nenumărate ori că există două Românii. Este o realitate, din multe puncte de vedere, ba chiar, dacă ar fi să analizăm mai atent, există chiar mai multe Românii. Dar să ne limităm la cele două.
Există o diferență mare între România săracă și cea bogată, dar și între regiunile țării. De exemplu, între zona de nord-est și București-Ilfov este o diferență foarte mare: regiunea de nord-est este pe ultimele locuri din Uniunea Europeană în materie de PIB pe locuitor, în timp ce Bucureștiul este mult deasupra mediei și peste regiuni europene de renume.
Există o diferență între regiuni în ceea ce privește nivelul de dezvoltare a infrastructurii, așa cum există și o prezență diferită a investitorilor. Sînt diferențe între mediul urban și cel rural, chiar dacă, din anumite puncte de vedere, ele au început să se atenueze. Sînt pensionari speciali și pensionari normali, așa după cum sînt bugetari de lux.
Cel mai bine putem vedea acest lucru privind unele declarații de avere. Sînt politicieni care au mult mai bune bunuri și active decît un antreprenor de nivel mediu.
De altfel, și indicatorul care măsoară nivelul de inegalitate care există în societate, coeficientul Gini, plasează România pe ultimele locuri ale Uniunii Europene. Ce ne spune acest lucru? Că politicile publice românești au fost greșite. Ele au dus la diferențele de dezvoltare și la inegalitățile accentuate din societate. Politicile publice au întreținut un nivel de subzistență pentru o serie de categorii de populație (pensionari, asistați sociali), în schimb au permis altor categorii să aibă acces la beneficii exagerate.
Cele două Românii sînt vizibile și în măsurile fiscale ale Guvernului Ciolacu. De exemplu, introducerea unei limite pentru plățile cash se face pentru a lupta cu mica evaziune. Este vorba despre mica evaziune, pentru că există deja o limită de 10.000 de lei pentru plata cu cash, iar prin pachetul fiscal vrea să coboare lupta cu evaziunea pînă la pragul de 2.000 de lei.
Mica evaziune nu are o scuză credibilă, în afară de realitatea oricărei economii care își face, pînă la un anumit nivel, regulile proprii, care uneori deviază, mai mult sau mai puțin, de la lege. Cel mai adesea se dă exemplul bătrînei care vinde leuștean în apropierea pieței agricole. Sigur că pare ridicol să lupți cu cîțiva vînzători ambulanți. Doar că tabloul de ansamblu arată altfel. Bătrînica nu este singură, pe marginea drumurilor naționale, la măsuțe improvizate, micii fermieri mai vînd cîte ceva produs de ei sau cumpărat din import, la micile magazine de proximitate cumpărătorii nu primesc de fiecare dată bon fiscal, gospodarii români ajung să crească și 50 de porci în bătătură și bineînțeles că îi vînd mai mult sau mai puțin fiscalizat. Mica evaziune, luată bucată cu bucată și adunată, nu mai este atît de mică.
Dar cea mai bună scuză a micii evaziuni este chiar marea evaziune. Este imposibil să ceri respectarea legii de către micii întreprinzători cînd vezi mai mult de un milion de lei în portbagaj și o mită de 200.000 de euro la instituția care administrează spitalele din București. Sînt, iarăși, cele două Românii, una a micului comerciant care nu dă un bon fiscal de 10 lei și a doua a genților burdușite cu bani. Amîndouă sînt culpabile (chiar dacă nu în aceeași măsură), dar cert este că ele, împreună, pot îngropa România reală.
Avem, bineînțeles, și o a treia Românie, cea a celor care nu au datorii la stat, care lucrează corect și care nu se întîlnesc cu evaziunea decît poate în calitate de consumatori. Cum se simt aceștia văzînd portbagajul plin cu un milion de lei?
Cele două Românii sînt despărțite, așadar, de bani, de șanse de dezvoltare și de privilegii. Diferențele sînt tot mai mari, iar prăpastia crește. Și aici, România are și o a treia categorie, cea a celor plecați peste hotare. Este cea mai complicată ecuație. În realitate, în statele europene s-a construit o a treia Românie. Cei plecați s-au stabilit deja în Italia, Spania, Franța sau Marea Britanie. Și-au adus familiile, și-au cumpărat o casă, și-au botezat copiii cu nume locale și i-au dat la școală. Ei sînt acum mai puțin români și mai mult francezi, italieni sau spanioli. Dar, peste toate, sînt europeni. De aceea, o Uniune Europeană mai puternică îi face și pe români, și România mai puternici.
Unde va ajunge România cu aceste inegalități? Greu de spus. Uniunea Europeană este profund socială. Europa are o preocupare constantă cu privire la combaterea sărăciei și reducerea inegalităților. În România, se vorbește despre aceste fenomene (nu prea mult, pentru că sînt mai complicate) și nu se face mare lucru. Probabil că sînt două lucruri de făcut, pe termen scurt și mediu. Pe termen scurt, atragerea de investiții și derularea proiectelor cu fonduri europene. Pe termen mediu, soluția este educația. Dar nu doar prin creșterea salariilor profesorilor, ci prin calitatea învățămîntului. Pentru că în cazul medicilor vedem din nou că o creștere a veniturilor nu exclude primirea de plăți informale de la pacienți. Cele două Românii sînt peste tot.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Foto: wikimedia commons.
