Din jurnalul acestor zile
● Seară tîrzie, la Nicoreşti, cu TRU. Nu ştiu cum, ajungem cu vorba la Ronald Reagan. Povestesc cîteva dintre glumele preferate ale fostului preşedinte şi TRU se amuză copios. Cu umorul robust care i-a însoţit exemplara carieră politică, Reagan spunea că recesiune este atunci cînd vecinul îşi pierde locul de muncă, iar criză este cînd tu însuţi îţi pierzi locul de muncă. Tocmai am citit că Barack Obama va moşteni o recesiune economică încă mai severă decît cea cu care s-a confruntat Reagan în primul an al celui dintîi mandat al său (1982), socotită, pînă astăzi, ca fiind cea mai dură de după Al Doilea Război Mondial. Cifrele şi trendurile exprimă recesiunea. Ceea ce simt oamenii este criza. ● Retorica crizei domină scena publică internaţională. Încercăm să ne adaptăm şi noi, mai ales că - fatalitate! - criza apare în plină campanie electorală. Informaţii alarmante se transmit şi la noi. Se prevăd şomaj, inflaţie, închiderea unor întreprinderi, poate chiar prăbuşirea unor bănci. În asemenea vremuri, limbajul se inflamează şi, pe chipul politicianului îngrijorat, apare un fel de paloare apocaliptică. La televizor şi prin ziare, apar puzderie de experţi în dezastru. În general, cea mai înaltă competenţă este recunoscută aceluia care e în stare să detalieze cît mai amănunţit marea prăbuşire care va urma. Cel capabil să livreze cît mai multe cifre ale dezastrului este imediat recunoscut drept priceput. Recomandările vin de peste tot şi ţin, mai degrabă, de soteriologie, decît de economie. Sigur, la noi criza va veni cu totul altfel. Dacă va veni. (Remarc, în treacăt, că se vorbeşte despre criză ca despre un fel de viitură pe care o aşteptăm şi noi, în aval, pentru că face ravagii pe la alţii, în amonte.) La noi, criza vine dacă mărim lefurile profesorilor cu 50%, spune Guvernul. Totuşi, o mărire de 28% merge. Socialiştii noştri sînt fericiţi: capitalismul a murit şi modelul statului non-intervenţionist s-a compromis. Aşa că a rămas loc mult pentru programul lor electoral, în care se dă, se dă, se dă... Ascultînd comentariile de la televizor, mi-e limpede că, de la faimoasa criză a rapiţei despre care a scris cu geniu profesorul nostru naţional, dl I.L. Caragiale, România nu s-a confruntat cu ceva mai grav. ● Christopher Hitchens, după ce l-a susţinut pe Barack Obama în cursa pentru Casa Albă, scrie foarte bine în Slate: "Cei care cred că tocmai au votat legalizarea Utopiei (şi nu exagerez deloc cînd spun asta - aţi citit comentariile victoriei din diverse media?) se pregătesc pentru o mare deziluzie, pentru care mă îndoiesc că se vor autoblama". Iar semnele că Hitchens are dreptate nu întîrzie să apară. Deşi a promis răspicat că va închide în cel mai scurt timp închisoarea de la Guantanamo, informaţii scurse spre Associated Press spun că cercul de experţi din jurul lui Obama înclină spre întîrzierea închiderii închisorii, dat fiind că, din cei 250 de oameni deţinuţi acolo, doar pentru 80 s-au strîns ceva probe şi doar pentru 20 dintre ei procurorii sînt gata să meargă în faţa judecătorilor. Sigur, însă, procedurile de judecată instituite de administraţia Bush vor fi schimbate, iar hulita "comisie militară" care judeca suspecţii de terorism va fi desfiinţată. Dar cei care se aşteaptă ca deţinuţii de la Guantanamo să fie judecaţi după procedura obişnuită americană vor fi iarăşi surprinşi. Echipa lui Obama se pare că pregăteşte înfiinţarea unor "tribunale ale securităţii naţionale". Sună oribil pentru urechile multora dintre cei care au votat pentru Obama, cu gîndul că votează Utopia! ● Din puzderia de analize ale alegerilor prezidenţiale americane desprind o concluzie interesantă: consilierii lui McCain au evaluat greşit impactul electoral pe care îl va avea atacul asupra lui Obama cu eticheta "socialist", pentru că cei mai mulţi americani habar nu au ce-i aia socialism, iar cei care pretind că înţeleg cuvîntul nu-i dau deloc o conotaţie negativă. ● Presa franceză scrie masiv despre rolul de mediator transatlantic pe care şi-l asumă Sarkozy. Ambiţiosul preşedinte francez vrea să fie puntea dintre Medvedev şi Obama. Mărturisesc că puseurile de entuziasm ale lui Sarkozy, cînd vine vorba despre Rusia, mă sperie. Sarko, aidoma altor lideri francezi, pare fascinat de Rusia. Chiar dacă vizitele la Moscova au fost mai mereu duşuri reci pentru orgoliul lui politic, Sarkozy pare că trece peste orice pentru prietenia cu liderul rus. Îmi e greu să înţeleg viziunea strategică a preşedintelui francez. Pe de o parte, acţionează clar pentru o reapropiere a Uniunii Europene de America şi pentru întărirea NATO. Pe de altă parte, pare şi el victima iluziei că o Rusie foarte apropiată Uniunii Europene şi Americii este, totodată, o prietenă sinceră a Uniunii şi a Americii.
