Din cauza căldurii

Acea vară lovise oraşul Napoli cu o vipie destructurantă. În cartierul strîmt de la margine, căldura toridă apăsa ca un tavan fierbinte direct pe creştetul oamenilor. Unii spuneau că tocmai din cauza căldurii era aproape imposibil să găseşti ceva de lucru. Părinţii lui Salvatore nu credeau în explicaţia asta. La Napoli, nu găseşti de lucru nici iarna. La Napoli, nu găseşti de lucru niciodată. La Napoli, serviciul e ceva şi foarte greu de găsit, şi foarte greu de păstrat. Dar, pentru Salvatore, aveau o speranţă. Ştiau că, la timpul potrivit, Salvatore va avea un serviciu bun. Pe la mijlocul lui iulie, Salvatore a împlinit 18 ani. Taică-su l-a invitat la masă pe Fabrizio şi maică-sa a gătit cea mai generoasă cină de care era în stare. "Fabio - a zis tatăl lui Salvatore după paste - Toto are nevoie de un serviciu. A crescut mare, e timpul..." Fabrizio era un fel de unchi pentru Salvatore. Încrengătura luxuriantă de veri, cumnaţi şi multe surori cu mulţi copii dintre Salvatore şi Fabrizio poate fi socotită o legătură de rudenie strînsă doar la Napoli şi, mai precis, doar în cartierul acesta de la margine. Întregul cartier, case şi străduţe labirintice, etaje fragile şi scări alambicate, aglomeraţie de proletariat mediteranean falit şi mase de copii gălăgioşi care nu mai creşteau niciodată, erau adunaţi cu toptanul chiar pe malul mării de un Creator care avusese de gînd să le scufunde pe toate în mare, dar s-a răzgîndit în ultima clipă. Acest cartier este, de fapt, o situaţie existenţială. Orice legătură de rudenie e sacră, oricît de distante ar fi ramurile arborelui. Fabrizio era poştaş. Cartierul, oraşul şi vieţile oamenilor nu aveau secrete pentru el. Volubil, vivant, plin de farmec, garnisit cu ceva şiretenie, Fabrizio putea rezolva orice. Era genul acela de om de care orice familie modestă are nevoie şi pe care, slavă Domnului, orice familie din cartier îl are. Pentru Fabrizio nu exista nici şomaj, nici căldură - ceea ce părea etern napoletanilor în acea vară erau doar conjuncturi neînsemnate pentru el. Nu a dezamăgit nici acum. Peste doar zece zile, Toto pleca de acasă în zori, cu inima bătînd ca o tobă tînără, spre prima sa zi de muncă. Se angajase hamal la aeroportul din Capodichino, în partea cealaltă a oraşului. Într-un hangar de tablă cît toate zilele, nu departe de piste, sorta şi aşeza în grămezi bagajele pentru cursele Alitalia: bagajele de Roma - la avionul de Roma, bagajele de Milano - la avionul de Milano, bagajele de Genova - la avionul de Genova. Treabă nu prea complicată, de vreme ce destinaţia era scrisă pe etichetele lipite de mînerele bagajelor. Pentru un copil cuminte ca Salvatore, prima zi de muncă este cea mai mare responsabilitate din viaţă. Pe la prînz, după ce a încărcat conştiincios primele curse, Salvatore a aflat că are pauză de masă o oră. De la 1 la 2. La 1 fix, a apărut Fabrizio: "Toto, e prima ta zi de muncă. Trebuie să sărbătorim. Vino cu mine. La 2 fix eşti înapoi." Fabrizio a mîncat, a băut şi a vorbit mult la acel prînz, printre portocali şi lămîi. Salvatore nu a îndrăznit să-l întrerupă. Aşa că, ameţit de vin, cu burta plină, s-a strecurat în hală abia pe la 3. Tabla încinsă ridicase temperatura la 40 de grade în interiorul hangarului. "Dacă mă prind ăştia că am întîrziat în prima zi, mă dau afară" - se gîndea, speriat, Salvatore. Slavă Domnului, nimeni nu a băgat de seamă că întîrziase. Îl aşteptau munţi de bagaje, pentru vreo trei curse. A zărit printre valize şi colete un coteţ mic, în care stătea nemişcat un cîine, ca un ghemotoc alb. S-a apropiat şi l-a strigat. Nimic. A zgîlţîit coteţul. Nimic. A băgat degetul printre gratiile argintii. Nimic. A deschis coteţul şi a înţeles că frumuseţea de bichon frise murise. Animăluţul căzut pe-o parte, cu ochişorii negri împietriţi şi cu limbuţa roz scoasă, era condamnarea lui Salvatore. De bună seamă, stătuse în căldura aceea mai mult decît trebuia. Întîrzierea lui Salvatore îi fusese fatală. A intrat în panică. Îşi va pierde slujba. A alergat la un telefon, l-a sunat pe Fabrizio şi, cu lacrimile în gît, i-a spus necazul. Fabrizio a sosit imediat. A cerut cîinele. Toto a strecurat cadavrul micului patruped afară din aeroport şi i l-a dat. Fabrizio a strîns toţi poştaşii: "Găsiţi un cîine exact ca ăsta în tot oraşul. Urgent!". După 2 ore, Fabrizio a adus la aeroport un bichon frise vioi, coafat şi tandru. Era copia vie a nefericitului mort. Fericit că a scăpat, Salvatore l-a vîrît în coteţ. Tocmai la timp ca să prindă cursa căreia îi era destinat: Roma. Cîteva ore mai tîrziu, la banda de bagaje de la Fiumicino, contesa Maria Luisa Graziella della Conchironi-Fasta, nimeni alta decît nepoata cunoscutului senator, verişoara fostului prim-ministru, cumnata ilustrului bancher - ei, da, chiar acela! - şi sora şefului marelui stat major, cu faţa marmoreană acoperită de voal negru, aştepta. Ca o eroină antică, ca o tragediană demnă. Pe banda care se rotea ca un carusel absurd, apare coteţul cu gratii argintii. Contesa respiră greu. Simte ceva ca un cuţit în inimă. Acolo se află corpul neînsufleţit al celei mai mari bucurii a vieţii ei: Rocco. O splendoare de bichon frise, vioi şi tandru, pe care îl trimisese acum cîteva zile la vila ei din Capri, căci căldura şi poluarea Romei nu îi făceau bine. Ieri, telefonase guvernanta. Din pricini neştiute, Rocco murise. Cînd s-a aplecat cu evlavie să ia coteţul ca pe o urnă sacră, micul bichon a început să latre agitat, să se zbată, să vrea afară cu orice preţ. Îi era teribil de sete după o asemenea zi. Contesa a leşinat. Exact aşa cum prezisese doctorul.