Dilemele descurajării
Istoria ne amintește că unii factori, precum credibilitatea, sînt cruciali pentru succesul efortului pe care îl depun țările ca să prevină comportamentul indezirabil al celorlalte state. Însă studierea limitelor acestor eforturi este la fel de importantă pentru identificarea strategiilor care chiar funcționează.
Trăim într-o lume în care stabilitatea geopolitică se bazează în bună parte pe descurajare. Cum putem dovedi faptul că descurajarea funcționează?
Cu privire la războiul care se desfășoară în Europa, președintele Statelor Unite, Joe Biden, începînd din decembrie 2021, l-a avertizat pe președintele rus Vladimir Putin asupra unor noi sancțiuni severe cu care s-ar confrunta Rusia dacă invadează Ucraina, însă fără nici un rezultat.
Apoi, cînd Statele Unite și aliații săi europeni au zădărnicit planurile Rusiei furnizînd arme către Ucraina, Putin a fluturat chestiunea opțiunii nucleare. Dar Occidentul a continuat neîntrerupt să ofere ajutoare.
Descurajarea a dat roade sau a eșuat? Răspunsul la această întrebare reprezintă o provocare pentru că implică evaluarea a ceea ce s-ar fi întîmplat în absența amenințării. Or, e greu de dovedit o negație. Dacă pun un semn în fața ușii care spune „fără elefanți” și nu există elefanți în casă, i-am descurajat să intre? Depinde dacă elefanții care intră știu să citească, în primul rînd.
Războiul din Ucraina demonstrează cum reducerea riscului nu e întotdeauna o opțiune binară, dar adesea e o chestiune ce ține de gradul de risc asumat. Poate că Putin, mizînd pe faptul că alianța occidentală e una firavă, a crezut că sancțiunile vor da greș. Cu toate astea, s-a abținut să lovească liniile de aprovizionare din țările NATO, în timp ce Occidentul, la rîndul său, continua să trimită arme în Ucraina, în pofida amenințărilor nucleare ale lui Putin; totodată, Vestul a fost refractar la furnizarea unor sisteme de rachete cu rază lungă de acțiune sau aeronave de război moderne.
Pentru ca descurajarea să funcționeze, credibilitatea este esențială: amenințarea cu un răspuns radical pentru a apăra un interes minor testează limitele credulității celorlalți. Acest lucru este cu atît mai adevărat atunci cînd puterea nucleară promite să extindă umbrela sa pentru apărarea unei țări depărtate.
În timpul Războiului Rece, Statele Unite și Uniunea Sovietică și-au extins credibil descurajarea nucleară către Occident și, respectiv, Europa de Est. În vreme ce mulți analiști au fost sceptici vizavi de faptul că Statele Unite ar risca New York-ul ca să apere enclava izolată a Berlinului de Vest, amenințarea a funcționat; în parte și pentru că trupele americane erau staționate acolo. Deși așa-numita Garnizoană a Berlinului era prea restrînsă numeric pentru a se apăra împotriva invaziei sovietice, prezența ei a însemnat că o lovitură nucleară ar avea ca rezultat victime americane. (În același timp, puterea Statelor Unite în Europa, din ambele unghiuri: nucleară și convențională, n-a reușit să constituie o descurajare credibilă pentru intervenția militară sovietică din Ungaria în 1956 și din Cehoslovacia în 1968.)
Această istorie este relevantă pentru situația curentă din Coreea, unde Coreea de Nord are arme nucleare, iar Coreea de Sud rămîne legată de Tratatul de Neproliferare Nucleară. Un sondaj recent arată că peste 70% din sud-coreeni sînt „pentru” ca țara lor să dezvolte un arsenal nuclear propriu. În schimb, cînd președintele Coreei de Sud, Yoon Suk-yeol, s-a întîlnit cu Biden în aprilie, ei au convenit asupra faptului că Statele Unite ar putea amplasa un submarin cu arme nucleare aproape de Peninsula Coreea și au stabilit o colaborare mai apropiată în ceea ce privește planul strategic și nuclear, similar convenției Statelor Unite cu țările aliate NATO din timpul Războiului Rece.
Credibilitatea descurajării extinse de Statele Unite în acest caz, la fel ca în cazul Berlinului, este ranforsată de prezența a 28.500 de militari americani în Coreea de Sud. Cele două țări sînt practic încuiate într-o „comunitate a destinului” deoarece Coreea de Nord nu poate ataca Coreea de Sud fără a ucide americani. Bazele militare din Japonia oferă aceeași garanție. Asta explică de ce intențiile fostului președinte Donald Trump, de a retrage trupele americane din țări precum Japonia sau Coreea de Nord, au fost atît de dăunătoare.
De asemenea, mandatul lui Trump a evidențiat ineficiența intimidării nucleare și a mitei. În 2017, cînd Coreea de Nord a testat cu succes o rachetă balistică intercontinentală, Trump a amenințat cu „foc și furie cum lumea n-a mai văzut pînă atunci”, însă fără nici un efect. După care a încercat calea diplomației directe. În urma întîlnirii cu dictatorul coreean Kim Jong-un în 2018 – un obiectiv mult urmărit de politica externă a Coreei de Nord –, Trump a prezis cu nechibzuință întreruperea rapidă a programului de înarmare nucleară al țării. Iar Coreea de Nord n-a renunțat la arme, ceea ce n-a surprins pe nimeni. Potrivit viziunii lui Kim, reputația sa și încrederea dinastiei familiale depind de armele nucleare.
Cazul Taiwanului, pe care China îl vede ca pe un teritoriu propriu, arată cum schimbarea circumstanțelor poate testa strategiile de descurajare încercate și viabile. Cînd președinții Richard Nixon și Mao Zedong s-au întîlnit în 1972 pentru reluarea relațiilor dintre Statele Unite și China, aceștia n-au căzut de acord și asupra statutului pe care avea să îl aibă Taiwanul. În final, cele două părți au creionat o formulă de a amîna rezolvarea problemei: Statele Unite ar recunoaște „o singură Chină”, Republica Populară de pe continent, și vor recunoaște faptul că atît oamenii de pe un mal, cît și cei de pe celălalt mal al Strîmtorii Taiwanului sînt chinezi, însă fără a putea recunoaște suveranitatea Taiwanului în mod oficial.
Vreme de mulți ani, SUA au refuzat să spună dacă ar apăra sau nu Taiwanul. Cînd am vizitat Beijingul în calitate de oficial al Pentagonului sub administrația Clinton, gazda mea m-a întrebat dacă țările noastre ar intra în război împotriva Taiwanului. Răspunsul meu a fost că nimeni n-ar putea să știe, avînd în vedere faptul că, deși secretarul de stat Dean Acheson a omis includerea Coreei de Sud în perimetrul de apărare al Americii, în discursul său din 12 ianuarie 1950, SUA au intrat în război de partea Coreei de Sud la doar șase luni mai tîrziu. Bazîndu-ne pe ceea ce teoreticianul descurajării numește „amenințarea care lasă ceva la voia întîmplării”, mi-am avertizat gazda din China că nu-i cazul să ne testeze.
Ceea ce cineva numea o politică de „ambiguitate strategică” poate fi mai bine descris ca „dublă descurajare”, concepută nu doar pentru a preveni China să nu-și mobilizeze puterea împotriva insulei, dar și pentru a descuraja Taiwanul de la a-și declara independența de jure. Acum unii analiști se îngrijorează, căci această strategie se erodează în măsura în care armata Chinei poate să crească, iar membri ai legislativului Statelor Unite vizitează Taiwanul în număr tot mai mare. Cu patru ocazii separate, Biden a susținut că SUA ar apăra Taiwanul numai pentru ca statutul aderenței la reafirmarea politicii unei „singure Chine” să fie urmat de Casa Albă de fiecare dată. În acest context, o cale care evită proiectarea slăbiciunii sau provocarea escaladării va fi decisivă pentru evitarea unui război total.
Istoria ne amintește că afirmarea succesului descurajării poate fi dificilă. Există unii factori, precum credibilitatea, care sînt cruciali pentru atingerea rezultatelor dorite. Pe măsură ce dilemele descurajării continuă să evolueze și să se multiplice, studierea limitelor acestei strategii este în egală măsură importantă în găsirea unei abordări care chiar să funcționeze.
Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Universitatea Harvard şi autor al volumului în curs de apariție Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press).
Copyright: Project Syndicate, 2023
www.project-syndicate.org
traducere de Ioana MOROȘAN
