Dilema lui Jerome Powell

O dată pe an, comitetele de conducere ale Băncii Centrale Europene (BCE) și ale Rezervei Federale SUA (FED) „se retrag în munți“ pentru a găsi inspirație în domeniul politicilor financiare. Conducerea BCE organizează în luna iunie un forum în Sintra, un oraș de la poalele lanțului muntos omonim din Portugalia. Iar FED se întrunește la sfîrșit de august în Jackson Hole, Wyoming, cu ocazia simpozionului de economie al filialei din Kansas City. Privind în urmă, observațiile „de la mare înălțime“ de anul acesta ale președinților BCE, Mario Draghi, și FED, Jerome Powell, ne permit o înțelegere profundă a perspectivelor globale și a noilor măsuri de politică financiară ale celor două bănci, care, chiar dacă nu s-au pus de acord, au coincis.

În Jackson Hole, Powell a evocat problemele perspectivelor economice globale, fără să dea nume (președintele SUA Donald Trump), ci doar din punct de vedere „operațional“: creșterea instabilității comerciale, a spus Powell, constituie o frînă în calea cererii globale. Cu un an în urmă, în 2018, oficialii FED nu credeau că o creștere anuală reală de 3% a PIB e durabilă, deoarece exploatarea resurselor atinsese deja cote maxime. Această evaluare a determinat FED să crească rata dobînzii de politică monetară de patru ori, cu cîte un sfert de punct.

Acest episod ne arată capcanele elaborării politicilor monetare în timp real. Un an mai tîrziu, Biroul de Analiză Economică al SUA a redus cu aproape o jumătate de punct procentual creșterea PIB din 2018, iar Biroul de Statistică a Muncii al SUA a ajustat negativ estimarea creșterii lunare a gradului de ocupare a forței de muncă. Piața valutară este unul din mecanismele prin care creșterea do­bînzii frînează cererea globală. Cînd FED înăsprește politica monetară, în vreme ce alte bănci centrale se cramponează de pragul inferior efectiv al ratelor dobînzii de referință nominale, valoarea dolarului crește. Spus pe scurt, aprecierea dolarului este o modalitate prin care factorii de decizie în materie de politici monetare „donează“ putere economică americană partenerilor comerciali ai SUA, ale căror monede devin astfel mai slabe și, ca atare, mai atractive. Pe fondul unei rate a dobînzii de politică monetară negativă și al unui program de achiziții de active fără suflare, Draghi a apreciat din plin, anul trecut, ploconul unor condiții financiare europene mai laxe.

Desigur, un transfer de putere economică americană venit din partea unei instituții independente (FED) l-a ne­mul­țumit pe marele șef, care s-a lansat în critici nimicitoare. Dar nu bombănelile lui Trump cu privire la aprecierea dolarului sînt cele care au determinat FED să-și schimbe strategia. Politicile comerciale ale lui Trump au sporit mai degrabă gradul de neîncredere în domeniul investițiilor și al creșterii economice. Investiția în capital pe termen lung este întotdeauna o afacere riscantă. Atunci cînd apar îndoieli cu privire la o astfel de investiție înainte ca betonul să fie turnat, se va turna mai puțin beton.

La începutul anului 2019, FED a considerat că acest nou vînt potrivnic din economie înlătură necesitatea creșterii do­bînzii de referință. Dar, pe măsură ce lunile s-au scurs și acest curent neprielnic s-a intensificat, oficialii FED au schimbat cursul și au început o relaxare a politicii monetare.

Cu toate acestea, anumite mecanisme economice sînt asimetrice. Unele bănci centrale nu se conformează întotdeauna, atunci cînd FED își înăsprește politica, și preferă să lase propriile monede să se deprecieze. În schimb, cînd FED își relaxează politica monetară, partenerii internaționali dispuși să permită propriilor monede să se aprecieze, depreciind astfel dolarul, sînt cu mult mai puțini. Nici un partener nu ia o astfel de inițiativă, deoarece tuturor le e teamă de presiunea creșterii cursurilor de schimb. Generația mai veche a bancherilor centrali ar fi recurs, pentru a ajunge la același rezultat, la o intervenție directă pe piața monetară. Dar, chiar dacă așa ceva încă se mai practică în economiile emergente, într-o economie dezvoltată folosirea rezervelor monetare ar atrage oprobriul colegilor. Ei recurg, în schimb, pentru a obține același rezultat, la modificarea ratelor dobînzii de politică monetară, evitînd astfel aprecierea și obținînd o depreciere modestă.

Prin urmare, cînd FED s-a reorientat, toate celelalte bănci centrale majore au urmat-o. Draghi a împins BCE în aceeași direcție, la Sintra, și a continuat, pe 12 septembrie, cu o nouă relaxare de politică monetară. Ceea ce a stîrnit din nou furia lui Trump, care a crezut că această manevră vizează cursul de schimb. Și a avut, în mod indirect, dreptate. Căci un euro mai slab este rezultatul intermediar urmărit de Draghi pentru a sprijini o economie stagnantă și pentru a crește rata inflației la procentul vizat de BCE de puțin sub 2%.

Reacția BCE duce, evident, la o depreciere mai mică a dolarului, slăbind efectul de stimulare al manevrei FED. Iar faptul că, prin relaxarea politicii monetare, FED a introdus, de unul singur, o politică monetară acomodantă la scară globală nu reprezintă o consolare pentru Casa Albă. Trump ar fi preferat ca Powell să fie mai rapid ca omologii săi în cursa pentru cea mai scăzută rată a dobînzii. Problema lui Powell este că economia SUA pare să nu aibă nevoie de un astfel de stimul. Gradul de ocupare a forței de muncă are o creștere sănătoasă, iar salariile sporesc. Comerțul global e, poate, în recesiune, dar economia SUA nu depinde de el în aceeași măsură ca partenerii ei de afaceri.

Spre marea, dar niciodată rostita frustrare a lui Powell, FED stabilește politica monetară într-un fel care sporește șansele ca Trump să fie reales în 2020. Ceea ce, evident, nu e o sarcină prevăzută de Actul constitutiv al FED (Federal Reserve Act); scopul FED e, pur și simplu, să asigure un grad maxim de ocupare a forței de muncă și prețuri stabile. Iar mandatul FED de a asigura o creștere economică durabilă îl obligă pe Powell să încerce o contrabalansare a efectelor instabilității politice provocate de Trump.

Oficialii FED nu au de gînd să lase intenționat economia să se poticnească, înainte de alegerile din 2020. Astfel, dacă Powell reușește, Trump nu va trebui să suporte consecințele spuselor și faptelor sale, ceea ce îl va încuraja să continue în același stil.

Există așadar un bun motiv pentru care Powell are o privire abătută – nu numai la Jackson Hole. 

Carmen M. Reinhart predă Sistemul financiar internațional la Kennedy School of Government, Universitatea Harvard. Vincent Reinhart este economist-șef și strateg macroeconom la Bank of New York Mellon. 

© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEȘU

Foto: Jerome Powell, wikimedia commons