Dihonia referendumului și temerile mele

Dacă tot sîntem în situația în care fiecare înțelege din referendumul de peste cîteva zile altceva, n o să fie mare pagubă dacă spun și eu ce înseamnă această încercare pentru mine. O să mă iertați că nu judec referendumul după Dragnea (față de care îmi exprim sentimentele public, în Piața Victoriei, ori de cîte ori se ivește ocazia) și nici după lozinca „Drepturile nu se supun la vot“ (am argumentat prea mult că dreptul la căsătorie înseamnă dreptul de a adera la regimul matrimonial stabilit de stat și nu dreptul nelimitat al oricui de a se căsători cu oricine). Eu judec referendumul după libertatea religioasă și libertatea de conștiință, pe care vreau să le protejez. Iată cum văd eu lucrurile.

Cred că în mintea românului există o suprapunere între căsătoria civilă și căsătoria religioasă. Nu totală, dar în mare măsură. Mersul la Primărie și mersul la Biserică sînt, pentru cei mai mulți dintre noi, episoade ale aceleiași căsătorii, și nu două ceremonii distincte, cu reguli diferite și consecințe deosebite. În mintea noastră, ambele converg – nu-s două căsătorii, ci una. Iar această suprapunere nu este rodul unei erori, ci rodul unei legislații care nu doar că le leagă indisolubil, ci le și ierarhizează, printr-un text din Constituție și altul din Codul Civil. Al doilea îl reproduce fidel pe primul. „Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă“, zice art. 48 al. 2, teza a II-a din Constituția României, iar Codul Civil îl îngînă: „Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile“ (art. 259 al. 3). Practic, oricine știe, trebuie să obții întîi certificatul semnat de primar și doar dacă-l arăți preotului, acesta are voie să te cunune. În plan bisericesc, asta înseamnă că taina nunții – una dintre cele șapte taine ale Bisericii Ortodoxe – se săvîrșește doar cu voie de la Primărie. La fel și taina botezului. Vasăzică, preotul, la el în altar, nu poate să împărtășească harul nevăzut al Sfîntului Duh mirilor decît cu semnătură de la primar. Dacă nici asta nu este o grosolană implicare a statului în libertatea cultului religios, atunci chiar nu vorbim aceeași limbă și nu avem nici un fel înțelegere comună a conceptului de libertate religioasă.

Precizez imediat că nu comunismul este de vină pentru această gravă imixtiune a administrației civile în Biserică. Povestea e mai veche. Cu un an înaintea Revoluției de la 1789, Franța decisese laicizarea actelor de stare civilă. Pînă atunci, cu mici excepții (evreii, protestanții etc.), actele de stare civilă ale tuturor francezilor erau emise de preoți, care erau obligați să țină ei înșiși registrele de nașteri, căsătorii și decese. Măsura, însă, a fost pe deplin implementată după Revoluție. Astfel, la 1792, a fost separată căsătoria civilă (socotită, în stil revoluționar republican, un contract civil și-atît) de cununia religioasă (socotită pe mai departe de Biserica Catolică drept un sacrament). Un legendar profesor de drept de acum un secol, Jules Basdevant, scria: „Doctrina catolică spune că mariajul se supune autorității Bisericii. Pentru a-și îndeplini deopotrivă îndatoririle lor de buni cetățeni și de buni creștini, oamenii trebuie să se supună la două legislații. Astfel, vor exista două căsătorii: cea civilă și cea religioasă. Cu prima se conformează legilor statului, cu cea de-a doua își satisfac conștiința“. Așadar, și în privința căsătoriei statul e una și conștiința e alta…

Curînd, dualitatea ceremonială s-a lămurit în plus, impunîndu-se principiul priorității căsătoriei civile. Sub regimul Concordatului de la 1801, pe o motivație puerilă (ca să nu existe cazuri de naivi care ar putea crede că e suficientă căsătoria religioasă pentru a se produce efecte juridice), s-a instituit principiul primatului căsătoriei civile. Așa a fost preluat în Codul Civil francez de la 1804 (întărit de Codul Penal francez de la 1810, conform căruia mergeau la închisoare preoții care săvîrșeau cununia fără căsătoria civilă încheiată în prealabil), așa a ajuns la noi în Codul de la 1865, așa a rămas și în modificările aduse Codului prin Legea actelor de stare civilă din 1928 (vezi art. 94), iar despre modul în care Codul comunist al Familiei trata chestiunea nici nu merită să amintim. Fapt este că, în toate regimurile, statul a vrut un monopol de putere asupra căsătoriei și l-a realizat prin suprapunerea căsătoriei civile peste cununia religioasă. Efectul a fost că cele două au devenit, pentru mulți oameni, una singură. Cum ziceam, o singură căsătorie, în două episoade: la Primărie și apoi la Biserică. Așa se face că, la acest referendum, unii cred că trebuie apărată libertatea absolută a unui contract (Primăria) și alții cred că trebuie apărat caracterul sacru al unei taine.

A cui e vina că aceste două instituții diferite, cununia religioasă și căsătoria civilă, se suprapun în mintea oamenilor? Evident, a statului laic, care a stabilit prin lege primatul căsătoriei civile și, astfel, le-a legat una de cealaltă. Cu alte cuvinte, laicii care au vrut să controleze Biserica, iată, au acum efectul dorinței lor: oamenii consideră unele acte administrative ca fiind puternic religioase și le apreciază ca atare.

Așa stînd lucrurile, este ușor de înțeles de ce în mintea unui credincios, cum sînt eu, cele două căsătorii sînt greu, foarte greu de separat. Statul a vrut să le lege foarte strîns una de cealaltă și, iată, în mintea cetățeanului cuminte care sînt, așa se și întîmplă. Asta ar fi chestiunea de fond. Dar mai e și una de conjunctură, de „trend“, să-i zic așa.

Văd cum statul laic urmează fanatizat această ideologie a „antidiscriminării“, intrînd cu forța în raporturi private pentru a le regla conform modului său de a înțelege discriminarea. Văd, de pildă, ce face acest CNCD. Astfel, mă tem că, dacă vom accepta căsătoria civilă homosexuală, este o chestiune de timp ca statul, mai întîi prin judecători și apoi prin lege, să oblige și Biserica creștină să cunune homosexuali, siluindu-i astfel, din nou, libertatea de cult. Și pentru că trăim în vremea logicii „Și ție ce-ți pasă?“, traduc imediat: statul nu mă va lăsa să fiu credincios pînă la capăt nici măcar în Biserica mea. Va interveni și acolo! Va da o lege și va impune creștinilor ce anume să creadă, astfel încît să nu „discrimineze“. Și mai cred că, atunci cînd preoții vor ajunge să fie obligați să oficieze căsătorii împotriva credinței lor pe ideea că nu au voie să discrimineze, nici unul dintre activiștii tuturor drepturilor și tuturor libertăților de acum nu va sări în apărarea libertății religioase și de conștiință. Ei bine, vreau să mă asigur cumva că, măcar în timpul vieții mele, așa ceva nu se va întîmpla. Ce garanție pot să am?