Dificultatea de a fi conservator în România

Acum 11 ani, scriam în paginile acestei reviste un articol în două părți despre dificultatea de a fi conservator în România. Am dat, întîmplător, de acel text și nu mă pot opri să îl rescriu pentru că unele împrejurări la care mă refeream, firește, s-au schimbat. A rămas, însă, perfect validă prima observație cu care deschideam articolul: „În România, nu e deloc greu să fii liberal sau să fii socialist. Cel mai greu e să fii conservator.“ Azi, știu mai bine și de ce: liberalii nu te înțeleg, iar socialiștii te detestă.

Fundamental, conservator este acela care preferă procedurile instituţionale revoluţiilor, schimbările chibzuite reformelor, tradiţia verificată inovaţiei aventuroase. La noi, conservatorul se află de la bun început într-o situaţie imposibilă. Nimic din trecutul recent al României nu este de păstrat. Din ultimii 70 de ani, pur și simplu nu ai ce să conservi. Nici refugiul în interbelic nu poate fi reconfortant pentru un conservator adevărat. O fi arătat România dintre războaie excelent din punct de vedere cultural, dar politiceşte a fost mai degrabă instabilă şi haotică decît democratică şi solidă, aşa cum vrea un conservator. De altfel, nici atunci conservatorii nu aveau mare trecere. În fine, nici anii lui Carol I nu mai pot aduce azi soluţiile pentru care să merite să lupți intelectual, ideologic sau chiar politic. România de acum nu mai are nici o legătură cu România de atunci. De aceea, liberalii şi socialiştii, oameni ai schimbării, au succes la noi, iar conservatorii, oameni ai evoluțiilor firești, naturale, nu prea. Aproape toți românii sînt sătui pînă la exasperare de România, așa că presiunea publică pentru schimbări de magnitudine este imensă. Și, după decenii de eșecuri, este potențată de frustrare colectivă. Așa că nimeni nu are urechi pentru mesajul conservator.

Însă cred și acum că dificultatea supremă pentru cel care vrea să fie conservator în România este eradicarea eticului şi a decenţei din spaţiul public. Instituţiile noastre, bizantine şi bizare, pendulează spectral între incompetenţă şi abuz, seamănă cu labirinturi întunecoase în care, odată pătruns, ţi se poate întîmpla orice. Ele nu mai sînt, de multe decenii, păstrătoarele moralei publice. Atunci, cum mai poţi să fii conservator în România de azi?

Este de spus, pentru informarea minimală a celor care încă nu știu, că echivalarea conservatorismului cu opoziția la orice schimbare, cu rigiditatea și imobilismul este un abuz propagandistic al stîngii liberal-socialiste. Conservatorul nu se opune schimbărilor, ci doar unui anumit fel de a schimba. Spre deosebire de revoluţionari, de radicali, de reformatorii incurabili, de terapiştii prin șoc, conservatorul crede că schimbările sînt dezirabile numai dacă vin natural, firesc, din logica lucrurilor, se întemeiază pe necesar şi nu pe utopii sau programe. Asta nu înseamnă că voinţa (eventual politică) nu are un rol în schimbare. Să nu uităm că una dintre marile figuri ale conservatorismului secolului al XX-lea, Margaret Thatcher, şi-a început mandatele succesive de prim-ministru printr-o reformă radicală a serviciilor publice. Thatcherism-ul însă a fost posibil pentru că a schimbat instituţii şi proceduri, legi şi reguli, dar temeiul etic al serviciului public britanic era acolo și a fost conservat. Era acolo de secole.

Conservatorul crede că societatea preexistă individului. Spre deosebire de contractualişti, conservatorul nu crede că aranjamentele sociale se fac şi se desfac asemenea pactelor, ci au rădăcini adînci care trebuie respectate şi, spre deosebire de socialişti, nu crede că relaţia individului cu societatea este mediată de clase sociale, ci de probitatea morală şi de competenţa profesională individuală. Puterea în societate este a instituțiilor şi nu a oamenilor care le populează, iar statul exercită, înainte de orice, o autoritate morală, căci instituţiile, deşi subiect al aranjamentului constituţional, sînt autonome.

Deşi e greu să fii conservator în România, există mulţi oameni care, dacă nu se definesc ca atare, se simt mai degrabă conservatori. Opţiunile lor interioare, modul lor de viaţă, felul lor de a înţelege lumea sînt coerente în orizontul neamenajat al conservatorismului românesc. Astfel, chipul conservatorului român se compune încet-încet.

Încerc, acum, o rapidă schiţă de portret. Fiind o natură antiutopică, conservatorul român este deopotrivă anticomunist şi antifascist. El crede în Dumnezeu, dar nu în sens „spiritualist“ sau „non-denominaţional“, ci în sens evanghelic, şi se socoteşte aparţinător al Bisericii Sale fără emfază, fără gesticulație, fără să facă prozelitism. Prin urmare, conservatorul crede că există ceva sacru în cuvîntul dat sau în instituţii sociale pe care alţii le consideră anacronice, precum căsătoria, familia, prietenia – şi nu acceptă denaturarea lor. E preocupat să trăiască bine, e responsabil faţă de familia sa şi faţă de lume în general (ştie că lumea nu începe şi nu se sfîrşeşte cu el) şi îşi pune mereu problema utilităţii sale sociale. Judecă lumea și după criterii utilitariste, şi după criterii etice, în acelaşi timp. Simte că asumarea tensiunii dintre util și moral este o obligație care derivă direct din umanitatea sa și știe că excluderea oricăruia dintre cei doi termeni duce la dezastru – de aceea, nu va accepta niciodată să judece lumea altfel. Ideea lui despre justiție exclude varianta „justiției sociale“ și aderă direct la sursele primare ale teoriei statului de drept. Crede că socialul este intrinsec naturii umane şi, de aceea, crede că obligaţiile individului sînt absolut egale ca importanţă cu drepturile şi libertăţile sale. Vrea un stat puternic, dar discret, care să nu aibă altă menire decît asigurarea securităţii cetăţenilor săi. Iar cînd securitatea cetăţenilor este în pericol, vrea ca statul său să fie în stare să răspundă rapid, exact pe măsura pericolului, şi cu ceva în plus, dacă se poate. Nimic nu-i este, însă, mai prețios decît libertatea individuală. Așadar, o piaţă liberă şi decentă este singurul criteriu al valorii sociale, iar statul de drept e singura organizare juridică acceptabilă. Înţelege rostul adînc al gestului gratuit, al donaţiei şi al carităţii. El crede în diferenţă şi o respectă, are preferinţe pe care le exprimă dezinhibat şi poate fi – cum se spune azi cu reproş – „opinionated“. Rasismul îi este cu totul străin. Dar conservatorul crede că ordinea socială presupune o ierarhie. O lume corect ordonată este o lume corect ierarhizată. Iar o ierarhie socială corectă înseamnă că unii sînt „sus“ și alții „jos“ în cetate strict în temeiul valorii profesionale și morale a fiecăruia. Conservatorul este gata să recunoască oricui ceea ce recunoaşte pentru sine – acesta este singurul sens în care se poate vorbi despre egalitate într-o viziune conservatoare. Oricine intră în acest profil e conservator.

Astfel, cred că în România de azi există mulţi oameni care împărtăşesc o viziune conservatoare asupra lumii, care îşi construiesc viaţa după opţiuni conservatoare. Acum, ei nu se recunosc pe deplin în nici o formaţiune politică de pe eşichierul nostru bezmetic. Ei au votat mereu împotriva partidelor dlui Iliescu pentru că erau continuatoare ale comunismului, dar au fost mereu nemulţumiţi de guvernările „de dreapta“. Au văzut prea multă versatilitate, prea multă incompetenţă și prea multă corupție în aceste guvernări. Sigur că, pus să aleagă între socialism şi liberalism, conservatorul va alege liberalismul. Dar nu o va face cu inima întreagă. Eşecul organizării politice a curentului conservator în România este consecinţa directă a dificultăţilor pe care conservatorul le întîmpină în a se manifesta ca atare în spaţiul nostru public mai ales din cauza unei oribile și masive manipulări a termenilor.

O presă confuză (exact aceeași presă mainstream care, de pildă, o numește pe Marine Le Pen „extremistă de dreapta“, fără să-i fi citit proiectul economic, care este aproape comunist și profund antiliberal, doar pentru că „extremist de stînga“ nu sună la fel de periculos ca „extremist de dreapta“) face un portret deprimant conservatorului român: sărac, cu mentalitate de asistat, religios în sens rudimentar (adică un amestec de teamă inexprimabilă, de superstiţii cam păgîne şi de fascinaţie pentru „paranormalul“ tabloid), misogin, înapoiat, necablat la binefacerile Internetului, cu studii submedii. Dar nici una dintre aceste trăsături nu este proprie conservatorului.

Un conservator nu poate fi un simpatizant al asistenţei sociale şi, cu atît mai puţin, un nostalgic al comunismului. Tocmai pentru că ia credinţa în serios, el nu poate fi superstiţios, bigot sau „paranormal“. Apoi, un conservator nu poate fi misogin; rezervele faţă de activismul feminist nu sînt același lucru cu misoginismul. În fine, nimic mai străin unui conservator decît intoleranța.