Dictatorul nostru

Alegerile din Ucraina nu au pus capăt crizei politice, dimpotrivă, au fost scoase la lumină nu doar contradicţiile în problemele de principiu, ci şi idiosincraziile personale, tot ce-i împiedică pe liderii fostelor forţe ale revoluţiei portocalii să parcurgă un traseu comun. La un an de la victoria obţinută în piaţă, prin solidaritatea anonimilor şi disponibilitatea lor de a se sacrifica dacă va fi nevoie, oamenii trăiesc un sentiment de abandon, schimbarea puterii nu le-a modificat viaţa, corupţia, chiar dacă îşi schimbă actorii şi beneficiarii, se lăfăieşte în continuare umilindu-i pe cei care încearcă să trăiască din munca lor. Eroii iernii de la Kiev sînt certaţi şi nu vor să se împace: Iuşcenko rezistă deocamdată presiunilor Iuliei Timoşenko, gata să-i asigure majoritatea parlamentară în schimbul postului de prim-ministru. Alternativa ar fi o coaliţie cu formaţiunea rivalului său Ianukovici, demascat în campania de anul trecut ca pro-rus şi anti-reformă. În fond, scopul concret al revoluţiei portocalii a fost tocmai contestarea victoriei lui Ianukovici; acum acesta e pe cale să obţină prin negocieri de culise ceea ce i s-a luat de la urne. Criza gazelor, cînd Rusia a modificat în plină iarnă preţul combustibilului, lăsîndu-i pe locuitorii Ucrainei în frig, a demonstrat că o revoluţie reală are nevoie de mai mult decît de un tineret entuziast şi decis, că după ce-şi văd interesele puse la adăpost, actualii conducători nu ştiu ce anume vor să schimbe şi cu ce trebuie înlocuit ceea ce a fost dărîmat. Privind reuşitele atît de discutabile ale unei revoluţii victorioase în ţara vecină, electoratul din Belarus are de ce să fie mulţumit: dictatorul Lukaşenko nu le asigură drepturile despre care nu e sigur că ar şti cum trebuie folosite, în schimb e pe placul conducătorilor ruşi. Dacă înainte de victoria lui Iuşcenko în Ucraina preşedintele Rusiei, Putin, ezita să-l susţină în mod deschis pe Lukaşenko, nedorind să fie asociat cu imaginea de dictator retrograd a acestuia, acum Belarus a devenit un pion esenţial în politica Rusiei de recuperare a influenţei în spaţiul care i-a aparţinut. Iar pentru populaţie, democraţia a încetat să mai fie o dorinţă, o aspiraţie, cu atît mai puţin o necesitate. Democraţia este un cuvînt folosit pentru a masca interesele imperialiste ale Uniunii Europene şi ale Statelor Unite. Un comentator rus vede în această luptă pentru sferele de influenţă o continuare a războiului rece, chiar dacă Rusia nu mai este purtătoarea unei ideologii. "Democraţia dirijată" a lui Putin păstrează tradiţia statului autoritar, libertatea cuvîntului este treptat redusă (media independentă este sabotată în toate felurile), dreptul la liberă asociere este anulat treptat prin legi tot mai constrîngătoare şi, cu excepţia unor activişti protestînd parcă din inerţie, populaţia nu este dispusă să arate că e nemulţumită de rechiziţionarea puţinelor libertăţi obţinute în ultimul deceniu. Reorganizarea se face în jurul ideii naţionale: Putin a reuşit să anuleze impactul discursului xenofob al lui Jirinovski şi al altor radicali printr-un discurs moderat care vehiculează aceleaşi idei cu alte cuvinte. Interesele ruseşti pot fi apărate şi cu vorbe măsurate, privindu-l direct în ochi pe preşedintele Bush, manevrînd preţul gazului exact la fel cum secretarii generali ai PCUS manevrau fidelitatea faţă de ideile lui Lenin. Tot mai mulţi dintre foştii luptători pentru democraţie se resemnează cu ideea că Rusia nu poate fi condusă decît cu cnutul, mulţumiţi că acest cnut loveşte selectiv, ocolindu-i deocamdată pe ei personal. Într-un articol publicat în revista Courrier International (6 aprilie 2006), Viktor Tretiakov - fostă vedetă a presei democratice ruseşti, actualmente profesor la prestigiosul Institut de Relaţii Internaţionale şi redactor-şef la revista Moskovskie Novosti, unde a impus o linie de susţinere a lui Putin - explică de ce Lukaşenko, ales de poporul din Belarus, e preferabil oricărui conducător impus cu ajutorul Occidentului: "Puterea actuală din Belarus nu este perfectă. Practicile ei sînt adesea revoltătoare, dar e o ţară cu un nivel de viaţă convenabil, care nu atacă alte ţări şi nu încearcă să impună altora ideile ei". Sperînd într-o democratizare treptată, Tretiakov califică drept "inadmisibile, eronate şi criminale" tentativele de a-l înlătura pe Lukaşenko. Resuscitînd reflexele cetăţii asediate, încarnînd sentimentul de mîndrie naţională, Putin a reuşit să-i facă să creadă că manevrează cnutul pe cei care în urmă cu 10-15 ani luptau împotriva lui. Alţi "idioţi utili", cum ar fi spus Lenin, sînt de părere că "dictatorul nostru" e mai bun decît "democraţia lor".