Dictatorul

Marţi, 8 aprilie, în Zimbabwe încă nu fuseseră publicate rezultatele alegerilor ţinute pe 29 martie: pentru a evita un al doilea tur, cîştigătorul ar fi trebuit să obţină peste 50% din voturile exprimate, dar conducătorul ţării din 1980, Robert Mugabe, nu e sigur că le are. Ziarele locale publică datele neoficiale: 48% pentru Morgan Tsvangirai, rivalul lui Mugabe, liderul Mişcării pentru schimbări democratice (MDC), şi 43% pentru acesta din urmă, liderul partidului Zanu-PF. Probabil că aceste cifre sînt foarte aproape de un adevăr verificat şi de ceea ce spun moderatorii internaţionali care au supravegheat procesul electoral, altfel nu se explică de ce puterea nu publică nişte cifre convenabile. Printr-un joc complicat şi cu ajutorul unor manevre politice la marginea legalităţii, sarcina publicării rezultatelor revine Înaltei Curţi de Justiţie. Înalta Curte tace. Nu numără, se gîndeşte. Robert Mugabe, 84 de ani, a reuşit să transforme fosta colonie britanică bogată şi relativ înfloritoare într-o ţară permanent în criză: o inflaţie atingînd de la o zi la alta aiuritoarea cifră de 100.000%; penuria de hrană şi de combustibil i-a gonit pe cei care ar mai fi putut prin muncă şi iniţiativă să redreseze situaţia. După ce au dansat şi au cîntat, noii proprietari nu s-au priceput să continue o activitate economică eficientă. Programul de dezvoltare urbană, pus în practică de preşedintele Mugabe, a avut rezultate la fel de dezastruoase: în 2005, dărîmarea mahalalelor a lăsat în stradă, conform unor calcule făcute de ONU, 700.000 de oameni. Cu această ocazie, au rămas şi fără serviciu. Considerat mult timp un erou al războiului de independenţă, Mugabe şi-a folosit aura eroică pentru a instala o putere imposibil de contestat, antioccidentală, intolerantă faţă de disidenţă şi opoziţie. Faptele lui revoluţionare au fost însoţite de brutale acţiuni poliţieneşti, de atrocităţi, care pe de o parte au îngreunat formarea unei opoziţii articulate, dar pe de altă parte au stimulat dorinţa politicienilor şi a tinerilor de a se debarasa de o dictatură anacronică. Liderul opoziţiei, Morgan Tsvangirai, produs al activismului sindical, a fost anul trecut arestat de poliţie, învinuit de "trădare" pentru că a participat la o şedinţă comună de rugăciuni. A fost bătut atît de sălbatic, încît şi el s-a speriat cînd a văzut pozele făcute de fotografi independenţi la ieşirea din arest. În 2005, partidul condus de el s-a scindat, mulţi dintre foştii săi suporteri, tineri orăşeni, îl acuză de tendinţe dictatoriale şi de pactizare cu adversarul. A mai participat la alegeri un fost partizan al lui Mugabe, care le-ar fi putut da celor compromişi cu dictatorul promisiunea impunităţii. Rezultatele tuturor acestor combinaţii sînt acum la Înalta Curte; ezitările ei se explică probabil prin căutarea unei formulări care nici să nu contrazică prea mult realitatea, nici să nu provoace violenţă. "Pămîntul este al nostru, nu trebuie să revină albilor" - a spus Mugabe la cîteva zile după alegeri. Nu a fost doar o lozincă: sîmbătă, trei fermieri au fost forţaţi să-şi părăsească pămîntul, iar la porţile celui de-al patrulea, 50 de veterani de război ameninţau că vor trece peste orice obstacol. Au mai rămas puţini fermieri albi, dar Mugabe crede că bine ar fi să plece toţi, iar partidul de la putere e gata oricînd să-şi completeze prin acte violente ceea ce i-a lipsit la urne. Responsabilitatea pentru falimentul intern este aruncată în vechea problematică a luptei dintre albi şi negri pentru pămînt. Mugabe înlocuieşte lupta politică prin conflictul colonial, de fapt, de mult epuizat. Dacă nu se va produce o intervenţie politică externă (şi, probabil, nu se va produce, preşedintele Africii de Sud, Thabo Mbeki, cel mai calificat s-o facă, e extrem de prudent), disperarea unei populaţii sărăcite va înclina balanţa în favoarea lui Mugabe. El e stăpînul violenţei oficiale şi al maşinii de tipărit banii. Toate aceste evenimente se petrec departe de Marea Neagră, de Soci, dar ar fi o naivitate să ne închipuim că sînt fără legătură cu ele.