Dezastrul, un mare compatriot

Dezastrul e cel mai celebru dintre români (da, chiar pe el l-am auzit aşa, să ştiţi!). Cel mai bine îmbrăcat, cel mai umblat, cel mai mediatizat. Dezastrul e băiat de gaşcă şi vorbeşte simplu, pe limba oamenilor: "opt morţi, cinci răniţi, teribilă tragedie". Ori, mai superficial, însă nu cu mult mai puţin dureros: "patru la unu, Gigi, ce blestem!" Nimeni n-a votat pentru el la emisiunea aceea cu mari români, deşi, dacă te uiţi cu atenţie în cartea de istorie, îl vezi mai adesea prezent decît pe Ştefan cel Fructuos. Un dezastru e invazia romană a Daciei (cu preşedintele din epocă ucis la două judeţe distanţă de Tîrgovişte), un alt dezastru, retragerea aceloraşi romani cu care între timp inamicii se împrieteniseră trainic (unde naiba e morala aici?), un al treilea dezastru pare sosirea fără programare prealabilă a neamurilor migratoare şi încă unul apariţia (în mod oficial tîrzie) a ungurilor. Număraţi-le: la fiecare secol de istorie naţională, dezastrul mai apare şi mai bagă un gol în poarta goală de sensuri a naţiunii. Chiar cu buletin de Bucureşti, dezastrul e de etnie străină. Alţii l-au adus, alţii sînt responsabili că stă pe capul nostru. Mihai Viteazul e omorît cu subtitrare, Ţ epeş e vînat cu traducători, Antonescu e condamnat cu telefon de la Moscova. Ciuma e a lui Caragea, falimentul, al lui Marmorosch-Blank, iubita Lambrino, a lui Carol de Hohenzollern. Chiar bietul ţăran se răscoală la 1907, spun ziarele vremii, din cauza agitaţiilor agenţilor străini. Puţin mai tîrziu, urmaşii aceloraşi ţărani încep să fabrice maşini după licenţă franceză, dar în care încorporează, cu geniu, picături de dezastru neaoş românesc (un prototip încă neomologat). După 1989, reîncepem din fericire importul de dezastru: Caritas, demnitarii cu studii la Moscova, bitterul suedez şi impozitul TVA, care se scrie la fel şi în franţuzeşte, dacă mai avea cineva vreo îndoială că nu e trimis de inamicii noştri din afară. În alte ţări, spaima de dezastru ţine în viaţă agenţiile de asigurări. La noi, acelaşi dezastru produce creştere economică, prin impulsul dat consumului de batiste. Cele mai urmărite ştiri sînt cele în care joacă el, în rolul doamnei cu coasa (sau, după caz, drujba, tirul în viteză sau acidul sulfuric băut pe burta goală). După atîta vreme de convieţuire, am început să-l îndrăgim: Dezastrul Deszăpezirii e o sărbătoare naţională celebrată cu mai mult efort zadarnic şi mediatizare decît Crăciunul. Chiar şi apa, cînd vine mare, o face cu o măreţie a ei: în direct, în prime-time. Dezastrul nostru ştie să se sincronizeze cu consumul TV. Cu toate astea, el pare că ne simpatizează: situaţia de neam aflat la răscruce de neamuri şi războaie a avut ca efecte secundare sarmalele cu mămăligă şi ciorba de fasole cu ciolan. Orice gurmand vă poate spune că sînt realizări pentru care merită să ne mai lăsăm încă o dată înfrînţi şi ocupaţi de neamul care le-a inventat! Dar cel mai simpatic dezastru, care e cu siguranţă o prioritate naţională, e dezastrul care dă ţeapă. Cel mai recent exemplu e gripa aviară, căreia un doctor celebru de la Bucureşti i-a pus în braţe 2 milioane de morţi, să facă ce-o vrea cu ei. A trecut un an de atunci şi singurele victime rămîn găinile, şi ele bănuite de joc dublu în serviciul inamicilor de la Budapesta. În sfîrşit, să zicem că Ştefan poate să ia premiul în numele dezastrului naţional: atîtea războaie în timpul mandatului n-a avut nici Carol I şi nici măcar Eminescu, în întreaga operă poetică. Carol a încercat să se revanşeze cu introducerea ordinii în administraţie (cea mai mare pedeapsă după pantalonii nemţeşti ai paşoptiştilor). Iar poetul romantic e şi azi bombănit de sute de mii de elevi, pentru care rămîne o veşnică şi nepereche temă pentru acasă. Dar, dintre nenorocirile aduse de cei doi competitori, Ştefan se înalţă biruitor, pe pantofii ortopedici ai pasiunii pentru cele sfinte. Moştenirea sa e cumplit de pus în cuvinte: numai biserici, nici un stadion! Păi, să nu-l votezi pe Becali?