Despre stînjeneală, dl Geoană şi
Omul politic de bună-credinţă, cel după care ne uităm la fiecare scrutin, ar putea fi definit prin vorba lui Chesterton despre Bernard Shaw: "e stînjenit de faptul că nu poate spune o minciună decît dacă el crede că e adevăr". Stînjeneala pe care o produce neputinţa de a spune o minciună cînd ştii că e minciună ar putea fi definiţia bunei-credinţe în politică. În politică, operaţiunea cea mai uzuală nu este aceea de a căuta adevărul şi nici dreptatea - acestea sînt treaba altor discipline ale spiritului şi altor instituţii ale statului -, ci aceea de a (te) convinge că ceea ce spui este adevărat. Totuşi, puţini politicieni mai practică acest exerciţiu. Preocupaţi să-i convingă pe ceilalţi, cît mai mulţi, politicienii uită tot mai des că trebuie să se convingă pe ei înşişi înainte de orice. O spun din capul locului, este foarte greu să te convingi singur de ceva. Această luptă cu tine însuţi presupune efort şi timp şi te expune unui risc major: prea multe astfel de victorii asupra sinelui pustiesc, pînă la urmă. Să te convingi pe tine însuţi că ceea ce ai de spus este mereu adevărat ar însemna, în final, că profilul interior se nivelează complet, că devii un fel de pîrloagă disponibilă pentru orice. Prin urmare, cei care sînt de bună-credinţă în politică preferă eschiva sau fenta. Cum politica trăieşte numai în conjunctură şi oportunitate, situaţia în care ceea ce ai de spus despre un anumit subiect nu e bine să fie spus apare destul de des. În consecinţă, cînd apare subiectul ai de făcut un singur lucru: eviţi agil. Oamenii îşi vor da seama că eviţi, vor înţelege de ce anume eviţi şi, în plus, dacă sînt oameni de spirit, vor aprecia şi graţia piruetei cu care eviţi subiectul. Ai numai de cîştigat. Stînjeneala care opreşte orice om normal să mintă vine, probabil, dintr-un sentiment moral săpat în ADN-ul fiinţei de către Creator. Unii însă au reuşit să-şi suprime cu totul stînjeneala cînd spun minciuni, orori sau, pur şi simplu, prostii, aşa cum criminalii cei mai înfricoşători îşi mutilează buricele degetelor pentru a nu mai avea amprente. Cu ocazia recentei sărbătoriri a Unirii Principatelor de la 1859, dl Geoană a vorbit apăsat despre "părinţii fondatori". Nu e prima dată cînd lipsa de cultură şi de responsabilitate în mînuirea vorbelor îl face pe dl Geoană să aducă sintagme americăneşti în România fără să-şi pună întrebarea dacă acestea au vreo semnificaţie aici. Nu e prima dată cînd dl Geoană plonjează generos în ridicol. Mi-e tot mai clar, marele vis ascuns al dlui Geoană este acela de a fi preşedintele Americii. Pentru că nu poate, s-ar mulţumi şi cu România. O ţară de doi bani, cum spunea nu demult, fără "părinţi fondatori" şi fără Washington DC, dar, asta e, România e singura ţară la îndemînă pentru liderul pesedeilor. Că dl Geoană se joacă de-a Obama aşa cum, copii fiind, cei din generaţia mea se jucau de-a Winnetou sau de-a comisarul Moldovan, e treaba domniei sale. Dar că vorbele sale trec fără reacţie nu mi se pare deloc în regulă. În America, "părinţii fondatori" desemnează un grup de oameni politici alcătuit din cei care au semnat Declaraţia de Independenţă (1776), cei care au condus grupul "patrioţilor" în războiul antibritanic de mai înainte şi cei care au semnat Constituţia Statelor Unite, nouă ani mai tîrziu, în 1787. În marea lor majoritate, cele trei grupuri cuprind aceleaşi persoane. Există, fireşte, şi excepţii. Însă, e limpede, părinţii fondatori ai Statelor Unite sînt oameni care au fost contemporani cu timpul fondator al ţării şi au produs documentele doctrinare şi juridice de bază pentru noul stat. La noi, după dl Geoană, "părinţii fondatori" sînt politicienii care au făcut posibilă Unirea Principatelor din 1859. De ce sînt ei fondatori şi nu, să zicem, politicienii care au făcut posibilă Marea Unire din 1918 şi Constituţia din 1923, e greu de spus. Pentru că ianuarie este înainte de decembrie, dl Geoană a apucat să-i numească pe cei de la 1859 "părinţi fondatori". Invers de ar fi fost, cei de la 1918 ar fi fost "părinţi fondatori" pentru dl Geoană. În orice caz, de pe orice listă de "fondatori" ai României am întocmi, nu poate lipsi regele Carol I. El nu era activ politiceşte nici în 1859 (a preluat cheile Bucureştilor la 10 mai 1866, a devenit domnitor o lună mai tîrziu şi rege în 1881) şi nici în 1918-1925 (trecuse la cele veşnice în 1914). Apoi, e greu să-l consideri pe Cuza pînă la capăt o figură fondatoare în sens american. O fi fost rolul său enorm în ianuarie 1859, o fi avut el charisma şi curajul de a asuma rolul de conducător în timpul riscantei manevre politice a dublei alegeri, dar prea curînd - doar 5-6 ani mai tîrziu - a devenit o adevărată piedică în calea modernizării României. În privinţa instaurării unui regim de mînă forte, corupt şi clientelar, Carol al II-lea, oricît de străin o fi fost el, avea în Alexandru Ioan Cuza un demn înaintaş cu sînge românesc. Ce vreau să spun este ceva ce orice adolescent cu lecturile şcolare la zi ştie: ceea ce americanii numesc "părinţii fondatori" este un fenomen istoric fără corespondent în istoria noastră. România s-a clădit cu suişuri şi coborîşuri, prin contribuţia adesea contradictorie a multor personalităţi politice din generaţii diferite care răspundeau unor provocări istorice variate. Avem, evident, un Panteon al oamenilor politici care, cu geniu şi patriotism, au contribuit la apariţia şi creşterea României. Ei toţi şi fiecare în parte ar putea fi socotiţi "părinţi fondatori", dar nu acesta este sensul american, consacrat, al expresiei. Dacă nu mai simţim stînjeneală cînd minţim în politică, măcar o rezervă să simţim cînd ne vine să sprintăm dezinhibaţi prin istoria noastră. Chiar dacă e o istorie "de doi bani".
