Despre sarmale
Asocierea dintre sarmale și Crăciun are o oarecare tradiție, în obiceiurile și în imaginarul publicului. Căutările în bazele de texte digitalizate ne trimit către mai multe reviste din perioada interbelică ale căror numere speciale de sărbători conțineau din abundență glume bazate pe această asociere. Găsim, de exemplu, o poezie parodică cu titlul „Sarmale!“ („Dacă se-ntîmplă să iubești, / Atunci iubitei tale / Sentimental tu îi șoptești: / «Aș mai dori sarmale...»“ – Cuvîntul, 25 decembrie 1932) sau „Ce e sarmaua?“, semnată Dinpoet („Sarmaua este mare ca un măr / Sau mititică cam la fel cu pruna, / Iar farmecul e să mănînci duzini, / Nu să te mulțumești numai cu una“ – Veselia, 22 decembrie 1932). E interesant că încă de acum o sută de ani sarmalele deveniseră atît un simbol al aptitudinilor gospodărești, cît și unul al emancipării feminine – ironizate în tușe evidente, prin vorbele atribuite caricatural unei tinere: „Femeia nu mai vrea să se înjosească la astfel de ocupațiuni nedemne de dînsa; nu mai vrea să fie servitoarea dumneavoastră, nu mai vrea să facă sarmale. Dacă vreți sarmale, făceți-vă singuri!“ („Bacalaureata“, în Veselia, 15 ianuarie 1910).
Cea mai veche atestare a cuvîntului sarma – consemnată ca atare în dicționarele academice – Dicționarul limbii române (DLR) și Micul dicționar academic (MDA) – este de la începutul secolului al XIX-lea, din 1813, provenind dintr-o însemnare din zona Făgărașului publicată de Nicolae Iorga în seria Studii și Documente, volumul XII: „Însămnare ce am făcut cheltuiala din început logo(d)nii fiiei mele (...) o oală cu sarmale de drum“. Desigur că termenul culinar circula deja de mai multă vreme, dar nu a fost consemnat în scris, sau nu s-a descoperit încă vreun document anterior care să-l cuprindă. Absolut sigur este că e vorba de un cuvînt turcesc, răspîndit în tot spațiul balcanic – în greacă, sîrbă, bulgară, albaneză. În dicționarele turcești actuale, cuvîntul sarma are sensul culinar – „mîncare caldă din frunze de viță sau varză umplute cu carne și orez“ –, dar și multe alte semnificații mai generale, concrete – „înfășurare, învelire, ambalare“ – și abstracte, figurate, derivînd din polisemantismul verbului sarmak – „a înfășura, a acoperi, a îmbrățișa“ etc. (Redhouse, 1994). Lazăr Șăineanu, în Influența orientală asupra limbei și culturei române (1900), definea sarmaua ca fiind un „cocoloș de carne tocată sau de orez învelit în foi de viță sau de varză“ (II, 315), descriind-o ca parte a puternicei influențe turcești asupra „bucătăriei din orașe“ (răspîndite ulterior și în mediul rural); aceasta includea, „dintre tocane: capama, ciulama, musaca; cheftea, sarma, ciumlec“ (I, p. 229).
Deși e foarte bine instalat în limbă, denumind un fel de mîncare tradițional – chiar dacă tradiția e doar de cîteva secole, nu (cum poate își imaginează unii) străveche –, cuvîntul sarma nu a produs multe sensuri figurate și nu a intrat în expresii populare și colocviale prea răspîndite. Șăineanu semnala expresiile a înghiți sarmaua, sinonimă cu a înghiți gălușca („a suporta un afront fără a putea riposta“) și a toca (cuiva) carnea sarmale – „a-l tăia în bucățele, a-l sfîșia“. E foarte probabil ca și expresia a lucra în foi de viță (care a fost discutată de Iorgu Iordan și de Stelian Dumitrăscel), cu sensul „a țese intrigi, a unelti cu dibăcie împotriva cuiva“, să fie legată de prepararea (îndelungată și atentă) a sarmalelor. Un sens figurat produs probabil contextual, izolat, asocia sarmaua cu o insultă sau cu o lovitură: „Întreabă pă ăi de la Cenzură cîte sarmale iau peste nas de la jurnale“ (Veselia, 20 decembrie 1934).
A rămas totuși neînregistrat un sens figurat, glumeț și depreciativ, din limbajul colocvial, în care sarmalele au devenit metaforă (vizuală) pentru un tip de coafură feminină, cu numeroase bucle rigide: „pe șefele ei cu «sarmale» pe cap le roade invidia“ (hotweek.ro); „Doamna cu sarmale pe cap și 1 metru de perle, de autor necunoscut, este executat modest“ (forum.softpedia.com); „O mătușă m-a dus pentru banchetul din clasa a VIII-a la coafor de unde am ieșit cu «sarmale» pe cap“ (mazilique.ro); „E foarte simplu să realizăm bucle frumoase tip «tirbușon» sau «cascadă», nu „sarmale“ (wordpress.com); „Ce artistă de la noi şi-a făcut «sarmalele» astea în păr?“ (libertatea.ro). Coafura cu sarmale sau sărmăluțe este identificată persiflant prin rolul festiv atribuit în interiorul anumitor categorii socio-culturale: „clasicele «sarmale» de nașă sau de soacră mare“, „atît de multe persoane recurg, an de an, la aceleași coafuri de nașă, deja celebrele sărmăluțe“ (divahair.ro).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
