Despre răzgîndire
Virtutea consecvenţei este aplaudată de toată lumea. Socialmente, asemenea oameni sînt dezirabili pentru că sînt predictibili, iar predictibilitatea actorilor sociali este condiţia fundamentală a ordinii. Predictibilitatea are şi un bun renume etic, căci încrederea este efectul predictibilităţii. În fine, predictibilitatea - consecinţă a consecvenţei - foloseşte tuturor. Ea face viaţa posibilă şi pentru deştepţi, şi pentru proşti, ea îmblînzeşte tot ce e periculos în natura socială a omului şi devine element esenţial al democraţiei. Într-adevăr, nimic mai impresionant decît să vezi un om care gîndeşte ce spune, spune ce gîndeşte şi spune şi gîndeşte cam aceleaşi lucruri pentru lungi perioade de timp. Un om credincios sieşi, loial propriilor păreri, care nu se schimbă cu una, cu două, un om cu convingeri - şi eu admir asemenea oameni. Şi eu aş vrea să fiu unul. Dar, am obişnuinţa să mă răzgîndesc. Nu foarte des. Am grijă să nu se poată spune despre mine că sînt influenţabil sau labil sau, mai grav, un om fără convingeri. Dar, mă răzgîndesc. Uneori, simt o umbră de vinovăţie cînd îmi schimb ideile. Dar, cel mai adesea, această culpă e subţire ca o părere, căci este însoţită de alte sentimente mai puternice. Îmi schimb ideile/opinia/convingerile consecutiv unei dezamăgiri sau unei îndrăgostiri (puteţi să-i ziceţi "amăgiri" de dragul simetriei). Aşadar, psihologic, schimbarea părerii, ruinarea convingerii sau, pur şi simplu, răzgîndirea nu îmi induce o criză. Răzgîndirea e, dimpotrivă, regăsirea confortului interior. Ne răzgîndim ca să fim în acord cu noile împrejurări, ca să asimilăm sănătos noile informaţii, ca să ne protejăm sau să prosperăm. Nimic dramatic, prin urmare, cînd vine clipa răzgîndirii. Majoritatea oamenilor admiră totuşi consecvenţa. Cu cît mai consecvent, cu atît are omul un aer mai eroic. Există însă şi o elită sofisticată, subtilă şi umanistă care nu ar paria pe consecvenţă chiar în orice împrejurare. Definiţia prostiei ca încremenire în proiect a devenit clişeu în cultura română de după 1990. Mai mult, ştim din arhivele mereu actuale ale bunului simţ că încăpăţînarea - şi ea o formă de consecvenţă - e un defect, şi nu o calitate. Adică, există un punct în care consecvenţa trebuie să se fisureze. Acea limită este, pînă la urmă, interioară. Sigur că un oţel trebuie să se rupă la un moment dat. E un oţel de cea mai bună calitate dacă rezistă unei forţe de torsiune foarte mari. Dar nu mai e oţel, ci chiar lucrare diavolească dacă e imposibil de rupt, dacă rezistă oricărei forţe imaginabile. Nimic din ordinea lumii noastre nu e veşnic. E adevărat, unele au viaţă mai scurtă, altele mai lungă. Dar, dacă nimic nu e făcut să dureze, atunci de ce ar dura prea mult propriile mele convingeri? Oricine se poate răzgîndi. Nu e nimic condamnabil în răzgîndire. Cel mai însemnat dintre apostolii lui Isus s-a născut printr-un proces de răzgîndire pe care azi îl denumim astăzi, metaforic, drumul Damascului. Iar în cazul lui Saul din Tars era vorba despre credinţa religioasă, poate cea mai puternică dintre credinţele unui om. Cu atît mai mult, cînd vine vorba despre politică sau despre ochii unei femei sau despre torsul unui bărbat sau despre un artist, răzgîndirea trebuie să fie moralmente acceptată. Înţelepţii ar spune, chiar, moralmente recomandată, dar, mărturisesc, aceştia sînt prea înţelepţi pentru mine şi nu îi înţeleg. Saltul de la acceptabil la recomandabil mi se pare imens în acest caz. Răzgîndirea în politică este cu atît mai acceptabilă cu cît politica este domeniul relativismului, subiectivismului, umorilor şi capriciului. Consecvenţa în politică este admirabilă doar dacă aduce rezultate, doar dacă se validează empiric în cele din urmă. Dacă prin consecvenţă împlineşti un program politic care aduce un plus de prosperitate şi siguranţă bieţilor oameni, atunci ai făcut bine că ai fost consecvent. Dacă nu, mai bine te răzgîndeai. Vorbesc, fireşte, despre politicieni. Alegătorii însă se pot răzgîndi oricînd. Suveranitatea poporului trebuie să meargă atît de departe în democraţie, încît pînă şi moftul popular trebuie luat drept voinţă a electoratului. De altfel, această "instabilitate" a alegătorilor face ca democraţia să funcţioneze. Există prejudecata după care electoratul român este conservator, greu de urnit, greu de răzgîndit. Dar realitatea arată exact contrariul. Începînd cu 1992, nici un tandem partid-candidat la preşedinţie nu a cîştigat alegerile de două ori la rînd. Mai mult, fiecare chemare la urne de după 1992 (1996, 2000, 2004) a însemnat aducerea la putere a opoziţiei. S-ar zice că electoratul român se răzgîndeşte repede şi că problema sa nu ar fi "înţepenirea" în opţiuni, ci uşurinţa cu care le schimbă. Totuşi, cred că aceste schimbări sînt sănătoase şi că românii ar fi greşit de fiecare dată dacă nu s-ar fi răzgîndit. Aşadar, poporul este şi îndreptăţit şi, adesea, bine inspirat cînd se răzgîndeşte. Revenind la politicieni, spuneam că se pot răzgîndi şi ei. Ronald Reagan a început ca democrat şi a devenit unul dintre cei mai republicani dintre preşedinţii republicani ai SUA. Traian Băsescu a început ca social-democrat şi acum conduce de pe poziţii solide de centru-dreapta. Sigur că se vor găsi mereu critici care să acuze "răzgîndirea" tocmai pentru că ceea ce place imediat oamenilor este consecvenţa. Răzgîndirea e dăunătoare în lupta politică pentru că seamănă cu minciuna. Nimic de zis, răzgîndirea e vecină cu minciuna, dar graniţa dintre ele e foarte solidă, clară şi, de aceea, transferul de imoralitate de la minciună spre răzgîndire nu e legitim. Amîndouă presupun o distorsiune, amîndouă neagă consecvenţa. Dar în feluri diferite. Răzgîndirea este reconcilierea cu un nou adevăr, iar minciuna este tocmai fuga de adevăr. Aşadar, minciuna nu iradiază imoralitate spre răzgîndire. Însă, adesea, criticii răzgîndirii comit acest abuz.
