Despre puterea chineză, politica SUA, noul război rece și alte teme – interviu cu Joseph S. NYE, Jr. –
Project Syndicate: Un eveniment decisiv în evoluția sintagmei „soft power” – un concept de politică externă general acceptat, creat de dumneavoastră – a avut loc în 2007, cînd Hu Jintao, președintele de atunci al Chinei, a declarat, cu prilejul celui de-al 17-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez (PCC), că țara sa trebuie să-și dezvolte potențialul soft power. Oficialitățile chineze v-au contactat atunci în privat, pentru a vă cere sfatul. În ce măsură a ținut cont China de sfatul dumneavoastră, mai ales în privința țărilor în curs de dezvoltare, și ce s-a schimbat sub conducerea lui Xi Jinping?
Joseph S. Nye, Jr.: Soft power e capacitatea de a obține ceea ce vrei prin puterea de atracție, în mai mare măsură decît prin coerciție sau prin mijloace financiare. Capitalul soft power al Chinei provine din cultura ei tradițională, din performanța economică impresionantă și din programele sale de ajutorare. Dar există cel puțin două vulnerabilități care subminează capacitatea Chinei de a genera soft power.
În primul rînd, Chinei îi lipsește o societate civilă deschisă – o sursă esențială de putere de atracție – din cauza insistenței PCC de a menține un control sever asupra vieților oamenilor și de a nu permite asociații voluntare independente. În al doilea rînd, China menține – și alimentează – tensiuni și conflicte cu propriii vecini, adesea, legat de probleme teritoriale. Un Institut Confucius din New Delhi nu poate contribui cu nimic la capitalul de atractivitate al Chinei, dacă trupele chineze ucid soldați indieni la granița himalayană pe care cele două țări și-o dispută.
În octombrie anul trecut, ați examinat „cauzele profunde, directe și indirecte” ale războiului din Ucraina și ați subliniat că simplul fapt de a avea toate ingredientele pentru a face un foc de tabără nu e o garanție că focul se va și aprinde. După ce Rusia a invadat Ucraina, teama de o invazie chineză a Taiwanului – și de un posibil război între China și SUA –s-a intensificat. Admițînd că „nu există un singur viitor, ci mai degrabă o paletă de scenarii viitoare cu diferite grade de probabilitate ce pot fi influențate de acțiunile noastre”, care sînt „cauzele profunde, directe și indirecte” cele mai probabile ale unui conflict în Taiwan?
Cauzele profunde al unui posibil război în Taiwan se regăsesc în Războiul Civil Chinez (1927-1949). Forțele comuniste au înfrînt guvernul naționalist condus de Kuomintang [Partidul Naționalist Chinez sau KMT – n. trad.] pe teritoriul continental chinez, dar nu au capturat Taiwanul, privit de PCC ca o provincie renegată. Președintele SUA Richard Nixon și președintele Mao Zedong au convenit asupra formulei „o singură Chină” pentru a amîna o soluție definitivă a conflictului. Pentru a menține acest statu quo, SUA s-au străduit să împiedice China să recurgă la forță, dar și să descurajeze Taiwanul să provoace China, declarîndu-și oficial independența.
Cauzele indirecte sînt sporirea capacității militare chineze în regiune și un sentiment al identității naționale în creștere, în rîndul populației taiwaneze. Cauza directă – scînteia care ar aprinde butoiul cu pulbere taiwanez – ar putea fi un eveniment neașteptat care ar determina China să acționeze, cum ar fi o blocadă în urma căreia o ambarcațiune chineză ar fi scufundată. Nu cred că invazia rusească a Ucrainei a schimbat cu mult acest calcul.
„Dacă relațiile sino-americane ar fi un joc de cărți” – scriați în martie – „s-ar putea spune că America și aliații săi de durată au primit o mînă bună, mai ales în contextul provocărilor economice, demografice și politice tot mai mari ale Chinei.” Cu toate acestea, erați îngrijorat că „politicile partizane” din SUA „creează o isterie” care va împiedica implementarea „strategiei cîștigătoare” americane. Cum a distorsionat politica internă americană politica externă față de China – unul dintre puținele domenii reglementate printr-un acord bipartit – și ce riscuri politice credeți că s-ar putea materializa în viitor, mai ales în condițiile în care SUA se pregătesc pentru următoarele alegeri prezidențiale?
Competiția politică intensă din interiorul Americii a dus la o escaladare constantă a demonizării Chinei și la un discurs despre un nou război rece. Chiar dacă există o rivalitate incontestabilă între SUA și China, demonizarea e, strategic vorbind, un instrument inadecvat.
SUA și China sînt cu mult mai interdependente decît erau SUA și URSS în timpul Războiului Rece, cu legături strînse în domeniul economic, climatic și sanitar. O strategie lucidă ar ține cont de acest fapt. De exemplu, poate că e o idee bună să interzicem accesul firmelor chineze la domeniul comunicațiilor sensibile, dar asta nu înseamnă că trebuie să interzicem și panourile solare chinezești.
„Ucraina ne arată că soft power e încă importantă” – spuneați recent. Dar, pentru Uniunea Europeană, războiul din Ucraina a evidențiat importanța „puterii coercitive” militare (hard power). E oare UE pe cale să dezvolte o strategie echilibrată „smart power” care combină elemente soft și hard?
Smart power e capacitatea de a combina puterile hard și soft într-o strategie eficace în care acestea se potențează reciproc. Înainte de invazia rusească la scară largă în Ucraina de anul trecut, le spuneam prietenilor mei europeni că, deși admiram puterea lor soft, ucrainenilor le lipsea o doză în plus de hard power. Vladimir Putin se pare că a rezolvat, din neglijență, această problemă.
Ideea de soft power își are rădăcinile în eforturile dumneavoastră de a combate percepția, tot mai răspîndită în anii 1980, că SUA s-ar afla în declin. Odată cu începutul noului secol, războaiele purtate de SUA în Irak și în Afganistan, ascensiunea Chinei ca mare putere și provocările Rusiei la adresa NATO și a Occidentului au reanimat această narațiune. Ce e nou de data aceasta?
Începînd din 1945, cînd SUA au devenit o putere globală preeminentă, a urmat o serie de episoade în care s-a crezut că țara s-ar afla în declin. Percepțiile despre SUA sînt ciclice. Puterea noastră de atracție a scăzut după invadarea Irakului, dar a cunoscut un nou avînt în timpul președinției lui Barack Obama. Sondajele au arătat apoi o scădere, în timpul mandatului lui Donald Trump, și, din nou, o creștere, odată cu victoria lui Joe Biden în 2020. Cred că astfel de cicluri vor continua aibă loc.
În cartea dumneavoastră din 2020 Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump ați stabilit un punctaj pentru deciziile etice ale fiecărui președinte al SUA. Biden tocmai a anunțat că va candida anul viitor. Cum îi apreciați performanțele de pînă acum?
Singura notă corectă ar fi „incomplet” [calificativ nedefinitiv, care în sistemul de notare american desemnează o performanță satisfăcătoare pînă la un moment dat, înainte de încheierea ciclului de studiu – n. trad.]. Ca minusuri, retragerea din Afganistan a fost gestionată stîngaci, iar Biden nu a reușit să formuleze o politică comercială convingătoare pentru relația cu Asia. La rubrica plusuri, lui Biden i-a reușit să refacă încrederea în alianțele Americii, a reluat apartenența la instituțiile internaționale, a acordat atenția cuvenită schimbărilor climatice și a gestionat bine situația din Ucraina. Ceea ce, pînă acum, compensează din plin minusurile; dar nota finală încă urmează.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
